Zouheir

Vineri, în noapte, pe un stadion din Paris s-au întîlnit două continente

Există o lume a celor care se plimbă pe marile bulevarde, rîd în cafenele, merg la concerte și la stadion, la meciuri de fotbal, bucurîndu-se că sînt în viață, cu credința că viitorul este previzibil, deci îndurabil. E lumea noastră – noi sîntem Europa.

Venim dintr-o curgere a timpului care a cuprins o epocă a luminilor, cultura noastră s-a înălțat pe raționalism pentru a naufragia acum în autosuficiența consumului care marginalizează gîndirea critică. Sîntem copiii cumplitei naivități că istoria s-a sfîrșit și că noi am învins. Lumea noastră a dat Parisul. Dar Parisul e înălțat – așa strălucitor – și el din cumplite nedreptăți. E plin timpul de note de plată niciodată achitate.

Mai există deci și o altă lume, a celor ce sînt crescuți din ură, banale instrumente ale răzbunării. Aceștia sînt copiii morții. Ei sînt cei excluși, ei sînt cei fără putere politică, ei sînt cei barbarizați de versetele demonice ale unui anumit tip de religiozitate – decapitată de sensul primar.

ISIS este, în orice oglindă, un adversar radical, pe care nu poți decît să îl extermini pentru a nu fi exterminat. Dar, în umbră, să nu-i uităm!, mai sînt și producătorii de armament și toți cei care decontează, în profit, fiecare glonț tras pe planeta Pămînt. Mai mult, mai grav, trăim și timpul unor lideri europeni catastrofali în politica lor comună, incapabili de subtilitatea unui idealism rezonabil.

Uite, deși am trecut prin Auschwitz și prin Gulag, prin Hiroshima și prin Cernobîl,  ne complăcem în speranța că împreună dăm totuși o umanitate, că nu sîntem doar triburi de maimuțe scelerate, înnebunite de zeii noștri bolnavi.

Acum, chiar acum!, deci cînd e noapte la Paris și în lume, și crește, și crește, și crește întunericul, să nu-i uităm nici pe acei oameni care și-au deschis casele pentru cei în nevoie, să nu-i uităm nici pe acei oameni care, înfruntîndu-și frica în taxiurile lor, au dus acasă alți oameni. Mă gîndesc la ei traversînd iadul, în tăcere, înmărmuriți. Și, mai ales, mai ales!, să nu-l uităm pe acel gardian al cărui prenume îl cunoaștem: Zouheir.

El – Zouheir – este cel care a oprit un terorist să intre pe Stade de France. Teroristul  venise pregătit să sară în aer, în jur urmau să plutească atîtea și atîtea cadavre, dar Zouheir a făcut tot ce poate face fiecare dintre noi: a fost responsabil în datoria sa, chiar dacă – așa cum a mărturisit deja – nu a realizat nici o clipă dimensiunea dezastrului pe care tocmai îl împiedica. Mă gîndesc la Zouheir ca la un personaj din „Ciuma” lui Albert Camus, ca la unul dintre acei eroi tăcuți despre care nu vom ști niciodată mai mult de atît: că el a fost de partea binelui.

Imaginați-vă acum un Stade de France cu desăvîrșire însîngerat, imaginați-vă zeci de mii de oameni căutînd o ieșire din infern, sub ochii neputincioși ai președintelui Hollande. Imaginați-vă că Zouheir ar fi fost nu un om, ci suma clișeelor noastre greșite despre celălalt. Zouheir e o graniță.