Zile urîte la Buenos Aires

Echipa Boca Juniors tocmai a acceptat o nouă pagină din nesfîrșita cronologie a furtului de glorie în fotbal

Argentina este o țară înălțată de oameni săraci care au fugit către sfîrșitul pămîntului din disperare și speranță. Aici, fotbalul s-a născut a doua oară. Boca Juniors există din 3 aprilie 1905. Boca Juniors este – în esență – un templu ridicat de tineri cu rădăcini genoveze care obișnuiau să viseze foarte departe, așa cum visează îndeobște cei care se nasc privind marea.

Statistica ar contrazice afirmația că Boca Juniors este cea mai de succes echipă din Argentina. Dar dacă urmăm statistica riscăm să nu mai ajungem nici pînă la Diego Armando Maradona. Mai adevărat este că Boca Juniors se judecă altfel – cu alte unități de măsură a sentimentelor. Ce înseamnă succesul? Nu există un clasament al poeților care s-au îndrăgostit de nebunia din „La Bombonera”. Aș crede un așa clasament. Dar el nu există.

Boca Juniors a crescut și a dat bucurie celor mulți care s-au agățat de fotbal ca de viață. Vitrinele clubului au devenit neîncăpătoare. Odată cu gloria, echipei i-a crescut și orgoliul. Atunci s-au înmulțit cei care le dau celor puternici ceea ce nu li se cuvine. Boca Juniors nu este primul marginal care decade într-un tiran. Așa se scrie istoria fotbalului, exact așa – ca însăși istoria lumii.

Anul acesta Boca a cîștigat și titlul, și Cupa Argentinei, dar ultimul trofeu i s-a acordat într-un chip injust, barbar în înțelesul barbariei în fotbal. L-a primit mișelește, săptămîna trecută, după o partidă în contra celor de la Rosario Central. Un 2-0 pentru o antologie a rușinii și a nerușinării.

Doi dintre arbitri – „centralul” Diego Ceballos și asistentul Marcelo Aumente – au măcelerit speranțele celor slabi. Un gol anulat lui Rosario, un penalty inventat pentru Boca, un gol acordat abuziv pentru Boca. Așa s-a cîștigat această Cupă, dar tot așa s-a spuberat onoarea.

În cumplita ecuație care e viața oamenilor pe pămînt, așa cum ni se arată chiar acum la București, în aceste clipe de coșmar colectiv, toate acestea sînt nimicuri, desigur. Nu sîntem nemuritori – și tocmai de aceea ar trebui să rămînem drepți.

Sportul este o întrecere. Cum poate iubirea să se păstreze sinceră cînd întrecerea este trucată? Cum poate respectul să supraviețuiască acestei încercări? Va trece timp. Boca Juniors va rămîne cu o Cupă mincinoasă în palmares, nu se moare din atît, veți spune, și veți avea dreptate. Nu se moare din atît, dar nici nu ar trebui să se trăiască așa. Boca Juniors este un exemplu pentru zeci de milioane de oameni. Și așa – detaliu cu detaliu – se răspîndește răul în lume.

Trăim, iată, vremuri îngrozitoare, în care palmaresul este mai important decît onoarea. Sînt vremuri care nu mai trec. Continuăm naufragiul. Sînt zile urîte la Buenos Aires.

Esteban Baglietto, Alfredo Scarpatti, Santiago Sana, frații Juan și Teodoro Farenga. Ei au fost cei cinci părinți-fondatori, dar cine se mai gîndește astăzi la ei și la ce și-ar fi dorit? Nici istoria nu e despre dreptate.