În chestiunea rentelor

Poveste din Cuba recunoscătoare campionilor olimpici

Plecat în jurul lumii personale, am intrat anul trecut, pe o vreme cum e aceasta, în Havana, Cuba. Ajunsesem recent, bătuse deja de șase seara, corpurile de iluminat nu iluminau, n-aveau de ce, soarele […]

Poveste din Cuba recunoscătoare campionilor olimpici

Plecat în jurul lumii personale, am intrat anul trecut, pe o vreme cum e aceasta, în Havana, Cuba. Ajunsesem recent, bătuse deja de șase seara, corpurile de iluminat nu iluminau, n-aveau de ce, soarele nu asfințise, rătăceam pe una dintre străzile acelea care se pierd în Malecon, faleza orașului, nu mai știu care, poate Virtudes, poate Animas, poate că alta, cînd un bărbat care își împlinise fără tragere de inimă ritualul bărbieritului, un bărbat cu perciuni neglijenți, m-a întrebat abrupt dacă nu vreau să întîlnesc un campion olimpic. Reporter vechi, dar cu simțurile îmbătate de tropice, răstignit de fusul orar, am făcut greșeala să refuz.

Nu peste mult, eram edificat: cubanezii practică, perseverent, acest gen de turism – l-aș numi de orgoliu. Ademenesc turiștii spre locuințe care nu sînt trecute în ghidurile de specialitate: acasă la un domn sau la o doamnă acasă, unde îi așteaptă o poveste olimpică de succes. Sînt toate acestea o șaradă, o mascaradă, un fals? Nu neapărat. Se întîmplă, chiar des, ca domnul sau doamna chiar să fi fost ceea ce pretind. Puteți vizita laureați ai Olimpiadelor mai vechi, din anii ’80, dar și din 2008,  ba chiar și din 2012. Trebuie să știi bine rezultatele olimpice, dacă vrei să nu calci pragul unui impostor, iar acolo nici nu poți să faci imediat recurs la wikipedia. Din raiul socialist, Internetul nu se accesează așa, oricum.

Cubanezii sînt – iar asta e indiscutabil – mîndri de performanțele sportivilor: trăiesc într-o îndelungată blocadă economică. La Havana, Cuba, războiul rece încă durează. Au puțin. Propaganda face ce face propaganda: exagerează. Și în această societate în care atîtea sînt greșite, sportivii sînt o dovadă impusă că utopia funcționează: Partidul oferă condițiile (nefiind chiar așa, dar nici altminteri), iar toți acești oameni în echipamentele lor de o calitate îndoielnică sînt chemați să arate, prin dăruire, prin, da, patriotism că în Cuba performanța în sport e o altă cucerire a Revoluției.

Altădată, pe cînd balerinele de la Tropicana nici nu se treziseră, un saxofonist îmi relata trista poveste a surorii sale, o bună maratonistă pe care regimul a împiedicat-o, ca pe atîția, să cunoască și averea, nu doar gloria. Sportul în Cuba este un pașaport, cel mai sigur, spre o oarecare prosperitate. Primesc și olimpicii cubanezi recompense, ba chiar și rente, echivalentul cîtorva mii de dolari americani, enorm pentru nivelul de trai din insulă.

Îmi amintesc toate acestea citind faptele în chestiunea rentelor viagere, mă îngrozește, în context, capacitatea noastră de tocmeală, ușurința cu care confundăm protecția socială cu recunoștința. Avem, firește, o datorie față de olimpici, dar cortina e totuși căzută de un sfert de secol, nu sîntem nici la Havana, nici la Phenian, mîndria se poate cîștiga și altfel. Și poate că, în definitiv, mai datori sîntem către propria libertate și către dreptate, care nu e, desigur, totuna cu adevărul, dar pe care, deocamdată, doar legea o cuprinde.

Ziaristul independent Andrei Crăciun poate fi citit și pe site-ul personal andreicraciun.eu.