Vedere din Paris

Sportul este o garanție a timpului nostru că vor fi tot mai puțini tineri în uniforme sub felinarele de pe malurile Senei.

E sîmbătă seară, aștept metroul parizian în stația Hôtel de Ville, acolo unde linia 1 își dă întîlnire […]

Sportul este o garanție a timpului nostru că vor fi tot mai puțini tineri în uniforme sub felinarele de pe malurile Senei.

E sîmbătă seară, aștept metroul parizian în stația Hôtel de Ville, acolo unde linia 1 își dă întîlnire cu linia 11. La piept port o revistă „France Football”. E bine, cînd ești la Paris, să ții o revistă „France Football” în dreptul inimii. Îmi plac țările acestea în care ziarele, gazetele, jurnalele, hebdomaderele, revistele nu doar că există, că sînt vii, dar și-au păstrat și formatul foarte mare, fără să le pese că buzunarele oamenilor au devenit, cu epoca, tot mai mici. O port la inimă – nu știu cum altfel să port presa scrisă.

Sînt înconjurat de scoțieni, ei își etalează nonșalant kilt-urile. Se îndreaptă, așa, cu chipurile brăzdate de steagul totuși național, spre „Stade de France”, unde vor pierde la rugby. Mă simt cuprins de nostalgia după Edinburgh, orașul unde nimeni nu e niciodată pînă la capăt singur, căci întotdeauna pe undeva, într-un bar, o bere așteaptă să fie băută, cu o poveste alături. Sînt la Paris și îmi e dor de străzile secundare din Edinburgh!

Gîndurile oamenilor nu prezintă granițe. Îmi îndrept gîndul spre Madrid. Acolo am întîmpinat anul 2015. Îmi binecuvîntez viața de om liber schimbînd zilnic drumuri și avioane. Madridul! E timpul. Ce o să fie pe „Vicente Calderón”… Posed mijloacele tehnice specifice secolului nostru, mijloacele necesare ca să aflu totul în timp real. „Timp real”! Vă dați seama că în era noastră a luat naștere un asemenea concept?

Vreau să cîștige Atletico Madrid, sînt decenii de cînd îi admir tenacitatea lui Diego Simeone. El îmi amintește de un indian cherokee, deși n-am văzut niciodată un indian cherokee. Țin dintotdeauna cu cei mai slabi. Sînt prea bătrîn să mă schimb.

Urc scările spre oraș. În curînd voi vedea Primăria pe care două fîșii de pînză neagră vor anunța că Parisul e Charlie, că noi sîntem, aici, Charlie. Urc. Deasupra e Parisul, deasupra e lumina.

Și scoțienii curg spre Stade de France, și la Madrid Diego Simeone învinge categoric, și eu mă bucur de patru ori. Nu am crezut niciodată în Carlo Ancelotti, mă înspăimîntă lejeritatea cu care se lasă curtat de miliardarii lumii. Nu cred în supercalitățile sale de duhovnic al superstarurilor. Mă bucură înfrîngerea lui Iker Casillas, căci e o dovadă că fotbalul rămîne despre viață, iar în viață orgoliul de a nu ști să renunți trebuie plătit și trebuie plătit scump.

E sîmbătă seară, sînt la Paris, la piept țin o revistă „France Football”. Dinspre marile bulevarde coboară bărbați în haine militare care poartă la piept mitraliere. Toți sînt mai tineri decît mine. Ceva s-a schimbat în Europa.

Mă agăț de rugby, mă agăț de fotbal, mă agăț de realitatea că dintr-un cartier din Buenos Aires a plecat cîndva spre continentul nostru un bărbat mîndru, demn, învățat să muncească pînă la capăt. Bărbatului acesta i se spune „Cholo” după porecla unui alt fotbalist-stîncă din anii ’50-’60, care purta prenumele Carmelo, dar aceasta este o altă istorie. Mă agăț de oameni ca Diego Simeone. Ei știu ce avem de pierdut.