Maratonul hobbiților care fug de istorie

Am fost în Gara Keleti, în Budapesta, am fost apoi la meciurile României cu Ungaria și Grecia, dar acestea contează mult mai puțin

Există în maratonul lui Ioan Chirilă, chiar la începutul acelor fermecătoare zile și nopți pe stadion, o frază care vine de nicăieri. Nu o voi cita exact, pentru că nu mi-o amintesc exact. O țin minte însă limpede în spiritul ei. Ioan Chirilă povestea cele văzute prin lume, în trena sportului. Erau acolo minuni mari și minuni mai mici, dar tot minuni. Erau acolo clipele-Everest ale campionilor, dar era și altceva. La un moment dat apare această idee: Ioan Chirilă povestește cum a văzut un cerb traversînd autostrada, în drum spre Tampere. E posibil chiar să fi fost vorba despre o altă autostradă și un alt drum, dar cu siguranță era vorba despre un cerb. Ce a vrut să spună aici Cronicarul? Nu am înțeles, mult timp, prea mult timp, nu am înțeles.

Apoi am început – ziarist – să umblu și eu prin lume și să o scriu. Sportul oferă minuni – Ioan Chirilă l-a avut pe Emil Zátopek, noi abia dacă l-am prins cu privirea pe Usain Bolt în „Cuibul de Pasăre”, dar cu toții, urmărindu-ne eroii, ne-am văzut cerbii, ne-am întâlnit miracolele de dincolo de arenă. Chiar la asta mă gîndesc atunci cînd intru în Gara Keleti din Ungaria și îi văd pe refugiații acestei lumi care și-a pierdut măsura, luciditatea, umanitatea. Nu mai văzusem niciodată așa ceva. Un univers întreg strîns într-o gară: cu sărăcia și cu disperarea și cu forța disperării lui.

Am văzut: refugiați jucînd whist!, refugiați făcîndu-și rugăciunile, căutînd din priviri Mecca. Unde e Mecca atunci cînd ești în Gara Keleti? Am văzut copii, am văzut-o pe acea fetiță care-și sărea șotronul (ajunsese la cifra 3!), și am văzut femei tăcînd, am văzut bărbați puternici, care nu vor renunța niciodată la o Făgăduință pe care singuri și-au făcut-o. Le-am strîns mîinile, i-am admirat. Umblasem pămîntul: într-o noapte intrasem într-un portbagaj de mașină în Transnistria, ca să scriu ce urma să văd, cîndva am fost la Auschwitz, într-o altă noapte venerasem o mandibulă de mort, înfășurată într-o cîrpă puțind a benzină, în casa unui moștenitor al unei familii de sclavi congolezi din Havana, Cuba, într-o zi intrasem într-un salon de spital pentru oameni paralizați în Beijing, China, altădată am ținut de mînă un copil bolnav de cancer în stadiu terminal și nu ne-am spus nimic. Dar așa ceva nu mai văzusem. Nimerisem – ca Sebastião Salgado, marele fotograf brazilian, probabil cel mai mare fotograf al secolului XX – în plin Exod, și nu știam ce e de făcut într-un Exod.

Am mers apoi la meciul de fotbal dintre Ungaria și România, am văzut nulitatea, am văzut cum numărul nostru 10 a intrat pe teren în minutul 89, și cum ei nici măcar n-au avut un număr 10. Viața a mers înainte – există alte articole care așteaptă să fie scrise. Nu te poți opri. E prima poruncă din Decalogul personal: nu te opri! M-am întors la București, am fost și pe „National Arena” și am văzut din nou nimicul. Dar de acum, și pentru totdeauna, cînd închid ochii o să pot vedea picioarele refugiaților. Picioarele lor mari, ca de hobbiți, picioare de oameni care fug de istorie într-un maraton încărcat de dramă, picioarele lor de oameni care fug de istorie, deși de istorie nu se poate fugi.