Buzunarele nădragilor civili

Aceasta este și o poveste despre bani:  o istorie din anii ’70 care continuă în acest început de 2015.

Am avut dintotdeauna nostalgia jucătorilor de fotbal pe care nu i-am văzut niciodată jucînd în timpul vieții mele. Nu știu cum […]

Aceasta este și o poveste despre bani:  o istorie din anii ’70 care continuă în acest început de 2015.

Am avut dintotdeauna nostalgia jucătorilor de fotbal pe care nu i-am văzut niciodată jucînd în timpul vieții mele. Nu știu cum se numește boala aceasta și nici cum se poate trata, iar la drept vorbind nici nu vreau să o tratez. La fel mi s-a întîmplat și în muzică, la fel mi s-a întîmplat și în cinema. M-am îndrăgostit de jazz-ul din interbelic și de filmele lui Federico Fellini (în special pe cel de-al optulea și jumătate) din povești, înainte să le aud și să le văd, cunosc golul lui Atilio Garcia din 1939 de la acel Nacional Montevideo-Boca Juniors, cînd nimeni și nimic nu l-a putut opri, cînd argentinienii îl faultau disperați, cerînd apoi zadarnic să fie eliminați, îl cunosc deși mai aveam de așteptat patru decenii și jumătate pentru miracolul venirii pe lume.

Iar acum, cînd s-a împlinit un an peste care au trecut alte trei zile de cînd Eusebio a fost chemat la Domnul, mă regăsesc în fața acestei imense arhive globale care este internetul și încerc să înțeleg, cu probe video, cum a fost posibil. Firește, greșesc. Miracolele e mai înțelept să le simți.

Eusebio s-a născut tot într-un ianuarie într-o mahala care se numea Mafalala din capitala cu cel mai frumos nume din cîte nume s-au dat vreodată capitalelor: Lourenço Marques. După ce și-a dobîndit independența față de Portugalia, Mozambicul i-a schimbat numele, în disprețul tuturor poeților, în neverosimilul Maputo. Eusebio s-a întîmplat în cea mai cruntă sărăcie, ca al patrulea copil dintr-o familie fără nimic. A rămas orfan la opt ani – tatăl său a murit de tetanos, căci așa se murea pe atunci.

Marele cronicar Eduardo Galeano nota că, de fapt, „s-a născut sortit să lustruiască pantofi, să vîndă alune sau să-i fure pe gură-cască” și că „a venit pe teren fugind așa cum nu se poate alerga decît de poliție sau de mizeria care-ți suflă în ceafă” și că „la Mondialul din ’66, golurile sale, din unghiuri imposibile, au declanșat ovații care nu se mai sfîrșeau”.

Legenda spune că Béla Guttmann, antrenorul cu basc, evreul acela care a adus lumina în jocul Benficăi Lisabona, a auzit de el într-o frizerie. Destinul are căile sale. La douăzeci de ani, Eusebio era deja cel mai bun fotbalist din Europa, mai bun decît oricare altul de la Real Madrid. Toate acestea sînt cunoscute și, în unele temple, de exemplu în Teatrul Viselor, îndelung respectate.

Nu e doar această comemorare care, în fotbal, va tot îndolia fiecare început de an. Nu. E vorba că la treizeci și trei de ani, cu genunchii săi deja prea bine cunoscuți chirurgilor, Eusebio pleca în Statele Unite ale Americii pentru a-și sfîrși cariera, pe bani mulți, într-un fotbal mărunt.

Nimic nu e, așadar, nou sub acest soare, n-a început lumea cu magicianul nostru recent. Pînă și zeii jocului, ridicînd de atîtea ori brațele spre cer, după goluri, după victorii, au avut nădragi civili, uniformele dintotdeauna ale bărbaților. Și aceștia aveau buzunare.