Șumi

Înaintea meciului dintre Astra și Steaua, las aici o scurtă reverență către un antrenor cinstit

Marius Șumudică este – trebuie să consemnăm chiar și evidența – un tip vocal. Acest amănunt nu înseamnă mare lucru în fotbalul nostru preponderent oral. Nu ar însemna, de-a dreptul, nimic, dacă stilul domniei sale nu ar fi doar vocal, ci și vertical. Marius Șumudică nu și-a frînt, deocamdată, iremediabil, coloana, n-a decăzut irecuperabil în servilism, lucru atît de rar în fotbalul românesc încît ar merita totuși notat. Pe de altă parte, acum, cu cîteva ceasuri înainte de confruntarea singurelor urme de lumină cît de cît europeană din fotbalul nostru plin de întuneric și de umbre, trebuie spus și că Marius Șumudică a făcut mai mult pentru Steaua decît ultimii ei doi antrenori. Campionatul precedent, să nu uităm, a fost marcat de ceea ce vom fi nevoiți să admitem că a fost o probă de caracter. Iar Mirel Rădoi n-a demonstrat deocamdată decît voință.

Desigur, Marius Șumudică nu este un orator desăvîrșit, nu are eleganța limbajului și vestimentației lui Emeric Ienei, de pildă, dar a arătat că poate stăpîni un dialog cu un vestiar în intimitățile sale specifice. Mai mult, a reușit să îl extragă radical pe Constantin Budescu din el însuși.  Vi se pare puțin să smulgi un diamant dintre sarmale? Ei bine, nu e.

Indiferent ce se va întîmpla mai departe la Giurgiu, Marius Șumudică și-a etalat deja valoarea, și nu doar eliminînd-o pe West Ham United (iar „ciocănarii”, desigur știți, tocmai au învins „tunarii” – din Londra și ei -, care la rîndul lor o bătuseră cu Supercupa Angliei pe masă pe însăși Chelsea Londra). Să le luăm pe rînd. În primul rînd, ambiția. Marius Șumudică mi se pare – așa cum e el, coborît pe gazon direct din peluză – un om care nu aleargă după scurtături. E o calitate atît de rară în lumea noastră de scutiți de la educație fizică și sport! Apoi, Marius Șumudică e îndrăgostit de sine încă la un nivel care mai degrabă îl motivează, cum îi motivează și pe cei din echipele sale. Nu a ajuns la acel prea-plin care să îl prăbușească în ridicol. Se evocă la persoana a III-a, da, dar o face de la înălțimea unor argumente. Rezultatele vorbesc.

Astra Giurgiu și Steaua București joacă la Giurgiu, pe „Marin Anastasovici”. Sînt puține lucrurile care se știu despre Marin Anastasovici. Am căutat pînă în adîncurile internetului, și tot nu am găsit trei izvoare sigure. Așadar, cel mai important lucru care se poate afla, din alte surse decît cele transmise din giurgiuvean în giurgiuvean, e că fosta glorie a fotbalului de la Dunăre continua să vină la stadion chiar și cu picioarele amputate. Venea așa, în cîrje, cu proteze. E enorm. Astăzi, prin fotbalul românesc se înaintează greu, și prea puțini sînt cei în stare să-și țină fruntea ridicată cînd pășesc. Marius Șumudică, insuportabil cum e, în excesele sale, e unul dintre puținii care măcar merg drept.