Ce l-a șocat pe Boloni

Dar ce l-a apucat pe Loți? Caută sămînță de scandal, acum, în ajunul confruntării cu Ungaria? Ce înseamnă asta?

N-avem noroc de imnuri. Însăilarea îndrăgitei formații instrumental-vocale IRIS, oficializată drept noul imn al echipei naționale de fotbal, a ajuns […]

Dar ce l-a apucat pe Loți? Caută sămînță de scandal, acum, în ajunul confruntării cu Ungaria? Ce înseamnă asta?

N-avem noroc de imnuri. Însăilarea îndrăgitei formații instrumental-vocale IRIS, oficializată drept noul imn al echipei naționale de fotbal, a ajuns pînă la urechile lui Loți Boloni, care nu s-a sfiit să remarce puținătatea minții compozitorului. Vai! Cum să te ridici în contra acestui imn de slavă care se învîrte în jurul legendarului, strămoșescului „Pe ei, pe ei, pe mama lor!”?

Să fim drepți. Boloni a remarcat, de fapt, această cultură a încurajării violenței, observînd că, atunci cînd se va face bilanțul, vinovați vor fi găsiți tot bozgorii pe care – nu-i așa? – peluza îi vrea afară, afară din țară! Boloni are dreptate. Nu e  cea mai bună idee să preaslăvești primitivismul din ecuația ori învingem, ori murim. Nici ungurii nu vin la București să planteze panseluțe. Dar de ce să nu comporte acest ultimatum – victoria sau decesul – nuanțe? E doar o vorbă-n vînt, se va obiecta. Este, dar la toate începuturile, chiar și la începuturile marilor dezastre, au fost cuvintele.

Boloni ne lasă și această retorică: de ce trebuie să domine ura și prostia în secolul XXI? Și se întoarce în deșertul său, la petrodolarii săi, unde, în timpul liber, ne informează că oricum ascultă de Leonard Cohen. Din nou: are dreptate. Stadionul nu e un front, nu mergem la fotbal ca să ne întoarcem eroi în coșciug. Există, firește, exemplare ale speciei care gîndesc așa, dar cum observa și Boloni, tîmpiți sînt peste tot în lume, din Zambia pînă în Germania.

Cînd redă fidel cultura locală, imnul e o bucurie, ca pe Anfield sau ca în Bănie, sau ca în Giulești. Dar cînd se face pe comandă și nu se înțelege nimic din frumusețea jocului și a sentimentelor generate în trena sa…

Și imnul nostru național, „Deșteaptă-te, române!”, e străbătut de un fals imperativ: „acum ori niciodată!”. Și-a cunoscut logica la ceasuri revoluționare. Dar păstrează în el ceva deprimant, un anumit tipar al slugii bătute de stăpîn care vrea răzbunare. Apoi, pe aici, chiar e întotdeauna acum sau mai tîrziu un pic.

Nici imnurile naționale ale altor state nu sînt, să o remarcăm, mai actuale, mai adecvate. În oglinda corectitudinii politice, imnul național al Franței e o barbarie, un cîntec de război însetat de sînge, și nici cel al Germaniei nu anunță concordia între popoare. Interesant este însă cazul Olandei în care se anunță, dintr-un capriciu al vremurilor cînd s-a scris, că olandezii au pentru regele Spaniei, totdeauna, respect. Nu s-a modificat nici măcar cînd la iberici s-a trecut, efemer, prin convulsii, la republică.

Firește, nu se modifică imnul național de la o generație la alta. De aceea e mai înțelept să gîndești de două ori înainte de a alege ce te reprezintă cu adevărat. Crede sincer cineva că rock-ul acesta obosit va supraviețui cînd altă conducere luminată va descăleca în Casa Fotbalului?