Oameni singuri

Mă trezesc privind, în reluare, un meci din noua ediție a Ligii I la fotbal. Mă uit în gol. Mă trage la somn. Nu vreau să adorm

Nu contează care e partida, căci, precum cunoașteți, încleștările s-au așezat deja sub semnul meciului nul. Privesc această nulitate. Există excepții și ruperi de ritm, dar sînt puține, sînt foarte puține, așa că îmi simt gîndurile începînd să zboare. Îmi las gîndurile să zboare.

Mă trezesc gîndindu-mă la acel fotbalist cubanez care tocmai a fugit din cantonamentul echipei naționale pentru a se refugia definitiv în Statele Unite ale Americii. Cînd vrea să anihileze, presa folosește un cuvînt articulat care nu spune nimic. „Cubanezul care a fugit” are un nume.

Numele său este Keiler Lázaro García Estrada. Mă gîndesc la acest domn K. și la singurătatea lui fugind. Aș vrea să-i spun că am ajuns cîndva pe strada secundară „Chris Gueffroy” din Berlin. Chris Gueffroy este ultimul est-german care a fost împușcat pe cînd încerca să treacă Zidul. Era februarie 1989 și el avea treizeci și unu de ani.

Aș vrea să îi spun omului care fuge că în curînd se va sfîrși și războiul rece dintre Cuba și Statele Unite ale Americii, că nu există în istorii ziduri care să nu se prăbușească, aș vrea să îi spun că toate semnele o arată, dar știu că ar fi în zadar. Am fost în Cuba și știu de ce a fugit, pot să îl înțeleg. Mă trezesc rugîndu-mă pentru el unui Dumnezeu personal, în care cred foarte mult.

Mă trezesc gîndindu-mă la loviturile pe care Federer, pierzînd, i le întoarce lui Djokovici în finala de la Wimbledon. Eu nu știu tenis. Dar ce știu este că aceste lovituri trădează o rivalitate autentică, dintre acelea care e bine să existe în sport și în viață. Mă trezesc gîndindu-mă: nu faimă și nici bani au oamenii aceștia de împărțit. Au altceva. Mă gîndesc la singurătatea oricărui campion care tocmai și-a înfrînt rivalul.

Mă trezesc gîndindu-mă la Iker Casillas singur în fața ziariștilor. E un bărbat foarte orgolios care nu a știut să renunțe la timp. Iar acum pleacă în Portugalia ca în exil. Mă trezesc gîndindu-mă că portarii echipelor de fotbal sînt cei mai singuri dintre oameni. Mă trezesc gîndindu-mă la Albert Camus, un tînăr orfan de tată, un tînăr a cărui mamă spală rufele bogaților pentru mărunțișul care îi ține fiul în școală.

Mă gîndesc la tînărul acesta care stă în poartă pentru că nu are bani de încălțări, mă gîndesc la el plonjînd în praful din Alger, aflînd în această disperată încercare de a para un gol tot ce se poate afla despre om în cădere.  Mă trezesc gîndindu-mă la un copil căruia i se spunea Lolek.

Numele său era Karol Wojtyla, iar mai tîrziu i se va spune Papa Ioan Paul al II-lea, iar și mai tîrziu i se va spune Sfîntul Ioan Paul al II-lea. Mă trezesc gîndindu-mă la copilul Lolek în acele meciuri de demult dintre catolici și evrei, la Lolek apărînd poarta evreilor, fiindcă evreii erau întotdeauna mai puțini. Mă gîndesc la Iker Casillas și la lacrimile lui îndreptățite.

Partida nulă s-a sfîrșit. Mă ridic din fața micului ecran, plec.