Adevărul de la Pireu

Am fost în toamna anului trecut la Atena în trena barajului pe care urma să îl pierdem. Fără acreditare la masa presei – aşadar, suporter

În urma unui set de întîmplări, am luat loc, în tribunele stadionului lui Olympiakos din […]

Am fost în toamna anului trecut la Atena în trena barajului pe care urma să îl pierdem. Fără acreditare la masa presei – aşadar, suporter

În urma unui set de întîmplări, am luat loc, în tribunele stadionului lui Olympiakos din Pireu, în sectorul rezervat „naţionalei fermierilor”. Ştiaţi că echipa naţională de fotbal este susţinută, atît acasă cît şi în deplasare, de o naţională a suporterilor veniţi din sectorul agricol al economiei ţării noastre? Ei bine, da.

Nu e uşor să fii ziarist de presă scrisă aproape de jumătatea deceniului în care ne aflăm. E o oarecare apocalipsă. Se închid redacţii, se strînge cureaua, se vînd pe două pişcoturi blogerii şi pervertesc, şobolanizează meseria, patronii, dragii de ei, vizionari cum îi ştim, au pretenţii, au interese. E greu să rezişti şi mai ales e greu să rezişti la mijloc, acolo unde se aruncă pietrele şi din dreapta şi din stînga. E greu, dar e şi obligatoriu. Supravieţuitorii curaţi ai anilor aceştia au ceva de eroi.
Dar acolo, în tribuna din Pireu, nu înaltul, dar în esenţa ei, mi s-a arătat un adevăr încă mai aspru: mult mai greu este să fii suporter al echipei naţionale de fotbal a României! N-aş vrea să extind judecata înspre mult mai greu este a fi suporter al unei echipe de fotbal antrenată de Victor Piţurcă. Aş fi excesiv şi poate că aş greşi.

România juca mizerabil, avea fundaşi lenţi şi previzibili ca o pasă cu latul, mijlocaşi bezmetici şi atacanţi inexistenţi. Grecia, fără să fie o mare echipă, domina atît de evident încît te puteai trezi înduioşîndu-te ca un Quijote trezit brutal la realitate – uite pentru cine ai stat şaisprezece ore pe bancheta din spate a unui aututorism, de altfel generos, traversînd ostila Bulgarie!, uite ce moară de vînt te-a adus aici! A trecut un an şi viaţa s-a schimbat. Grecii au făcut un Mondial decent, dar au pierdut la Costa Rica, s-au despărţit de Santos şi l-au angajat pe Ranieri, care nici măcar nu catadicseşte să locuiască în Atena, s-au rupt de Karagounis şi Katsouranis, mitraliera Mitroglou a arătat că nu-i de Anglia, fanii grecilor n-au voie la meci, ce să mai!, momentul pare al nostru, al neschimbaţilor, al eternilor.

Fotbaliştii români tocmai îşi negociază primele de calificare la Euro 2016. Doamne ajută! Poate că nu pot mai mult, poate că sînt definitiv mediocri sau poate că urmează să le tot dea peste nas scepticilor, dar trebuie să ştie că undeva în Grecia, astă-toamnă, l-am întîlnit pe un domn numit Vulpea, poate nu cel mai lăudabil cetăţean, dar cu siguranţă un suporter adevărat. Grea viaţă – am convenit!

Iar pentru acest Vulpea venirea naţionalei la Atena a fost cea mai mare bucurie din exilul grecesc pe care l-a început cu aproape două decenii în urmă. Iar pentru acest Vulpea cea mai mare fericire din viaţă a fost să îi spună în faţă lui Bănel Nicoliţă: „Je t’aime, Bănele!”. Şi i-a spus. Tricolorii îi cam sunt datori domnului Vulpea şi nu cu primele acelea se vor achita.