Înapoi în realitate

Cu ocazia unor transferuri recente de “tricolori”, ar trebui să ne cam întoarcem și noi în prezentul cel sumbru 

Mediocritatea fotbaliștilor din naționala României este reconfirmată periodic: rezultatele din preliminarii sînt dublate, în fiecare perioadă de transferuri, fie vară, […]

Cu ocazia unor transferuri recente de “tricolori”, ar trebui să ne cam întoarcem și noi în prezentul cel sumbru 

Mediocritatea fotbaliștilor din naționala României este reconfirmată periodic: rezultatele din preliminarii sînt dublate, în fiecare perioadă de transferuri, fie vară, fie iarnă. Atunci, cei mai buni jucători prind, îndeobște, contracte rezonabile financiar la echipe de mijlocul clasamentului din țări din a doua urnă valorică a Bătrînului Continent. Sau contracte îndestulătoare la echipe de top din prima divizie a Golfului, unde se întreține, la suprapreț, fantezia că fotbalul se poate naște din această bizară combinație de bani și petrol. Apoi se întorc, înfrînți, dar plini de explicații, acasă.

Circuitul e catastrofal pentru națională. Trăim într-o realitate falsă, gonflată, poleită, intensiv mitizată, într-un timp absurd al nimicului cosmetizat. Fotbalul românesc a fost important în Europa și în lume, dar au trecut decenii de atunci! Se mai întîmplă să apară talente, dar Generația de Neuitat a fost de neuitat pentru că a stat pe o bază, nu într-un vîrf. Piața conferă întotdeauna un cîntar de care nu poți să faci abstracție cu totul, nu în secolul acesta. Și la bursa valorilor, de la micul Torje la marele Marica, de la Raul Rusescu la Bogdan Stancu, nu stăm strălucit. Puțin realism ar fi în contextul românesc totuși magic. Mă regăsesc acum pe malul vestic al Tamisei, iar distanța aceasta e bună și îmi dă încredere că nu văd strîmb.

Obiectiv: felul în care a fost manageriat fotbalul românesc în ultimii douăzeci și cinci de ani nu e departe de linia în care a fost manageriat oricare alt domeniu – s-a risipit integral zestrea, s-au făcut investiții în instituții înaintea oamenilor, au fost ignorate valorile din străinătate, s-au promovat și menținut în funcții suficiente nulități astfel încît Sistemul să poată fi conservat în esența sa. Reforma a început tîrziu și se face cu o tulburătoare vocație marginală, specific românească. Poate că ar trebui totuși să ne deșteptăm acum ori niciodată și să înlocuim imnul național cu îndrăgitul „Țara te vrea prost”, șlagărul de odinioară al formației „Sarmalele reci”. Căci ce frumos viitor luminos li se arată, încă li se arată, celor idioți! Să te prefaci, vesel!, că ai guturai, cînd ești, de fapt, în faza terminală – aceasta este, de facto, situațiunea. Fotbaliștii naționalei fac și ei, în context, ce pot – își caută un rost în nebunia globalizării.

Și nu e vina lor că sîntem atît de dezamăgiți după fiecare calificare ratată. E vina noastră că nu ne racordăm pretențiile la realitatea înconjurătoare. Einstein însuși definea prostia ca pe nebunia de a face de fiecare dată același lucru așteptînd însă rezultate diferite. Am fost consecvenți, ne-am complăcut, ne-am bălăcit într-o iluzie care știm de unde vine, dar ar fi trebuit să fi învățat pînă acum că nu duce nicăieri. Și noile preliminarii abia așteaptă să înceapă.