Nivelul la care discutăm

În marginea mult vehiculatei mutări a antrenorului campioanei României în subsolul clasamentului din Turcia, pe bani frumoși

Cum nu putem ieși vreodată (și, la urma-urmei, de ce am ieși?) din „O scrisoare pierdută”, nu putem ieși (și, până la urmă, de ce am ieși?) nici din „Moromeții”.

Suntem prinși pentru totdeauna între Brânzovenescu, Farfuridi și Cocoșilă. Din această dilemă nu putem ieși, am zis. Păi, despre ce vorbim noi aici, domnule?

Cum zicea și alde Cocoșilă
Are pururi dreptate Cocoșilă: ăsta-i nivelul la care discutăm. Și trebuie să ne băgăm bine în cap nivelul: ăsta-i.
Antrenorul campioanei României negociază cu o echipă care luptă să nu pice în liga a doua turcă. Dincolo de toate fantasmagoriile, de toate transferurile imaginare, nivelul rămâne jos spre foarte jos. Să mai tragem încă un semnal de alarmă? Nu s-au tras deja toate și zadarnic? Buba e alta: ce mai contează în mileniul curent în afară de parale? Mai contează?

Suntem buni, dar nu ne vede nimeni? Nu mai e la modă (din păcate) Robert Niță. Nu mai suntem nici buni și nici nu mai interesează pe nimeni.

Mutu, după douăzeci de ani
Am ajuns să trăim bucurii prin admirabilul Maxim, care marchează des și frumos pentru Gaziantep (pentru cine?!). Apuse sunt vremurile când – acum două decenii – Mutu marca optsprezece goluri pe sezon pentru Parma, într-un campionat din care nu ieșiseră la pensie nici Maldini, nici Nesta, nici Costacurta, iar Buffon era flăcău. Ultimele două decenii au marcat, pentru români, o cădere severă. Căderea continuă.
Antrenorul campioanei României pleacă să facă parale în lumea a doua (spre a treia) a fotbalului. E ceea ce e, dar măcar să nu ne mai mințim că ar fi altceva. Ăsta-i nivelul la care discutăm.

Merge și așa?
Petrescu rămâne un excelent antrenor de nivel românesc. Iar nivelul românesc din ziua de azi e sinteza unui naufragiu. Sunt consecințele nepăsării și debandadei, e epilogul lui treacă-meargă, e un apendice la merge și așa. Iar Petrescu e un campion. Restul nu mai e tăcere, restul e zgomot (mult zgomot pentru nimic, desigur), restul e cumul de bombardieri și petarde.
Aproape că nici n-am băgat de seamă că fotbalul românesc e o fantomă, am fost ocupați să admirăm fotografiile unor jucători de mâna a șaptea ajunși – la apogeul realizărilor profesionale – în concediu legal de odihnă în cele exotice insule.

Avea dreptate Cruyff: nu s-a văzut sac de bani care să marcheze goluri. Dar uite că sacul de bani poate totuși să se lase la slip (cu soția, desigur) și să pozeze în boscheții plajelor de lux și asta să se numească viață bună și succes în carieră, deși, de fapt, e doar un costisitor eșec.