Mireliada

A avut și Federația Română de Fotbal o ocazie să arate că e condusă de o personalitate puternică și a ratat-o cum ratează naționalele noastre turneele finale.

A avut și Burleanu șansa să își asume ceva în fotbalul românesc, altceva decât primele, și a scăpat-o previzibil în hârdău

E foarte simpatic acest caraghios stil de aparentă conducere colectivă, care nu face decât să paseze responsabilitatea, pase lente cu latul, să temporizeze vina până când apar alte șanse matematice pentru un turneu final nou-nouț. Și această gargară ne este vândută drept democrație de către teribila limbă de lemn a propagandei.

Adevărata față a conducerii federale se poate constata însă urmărind relația cu presa care nu face „Aport, băiete!” și nu dă din coadă pe lângă marii oameni noi de fotbal. Gazeta n-a devenit câinele de companie al puterii federale – e suficient, iată, pentru a fi interzisă ca în secolul XX.

Un lider înțelege vocile critice, mai ales pe ele le ascultă, și caută soluții pentru a-și îmbunătăți performanțele. Ți-ai găsit!

Bucuria funcției și a privilegiilor
Conducerea federală se crede stăpână pe tarla, are același stil feudal care poate fi întâlnit în toate domeniile vieții publice la români – pe scurt, o gașcă de apăruți care stăpânește după bunul plac, se bucură de funcție și privilegii și n-are a da socoteală decât în fața Marii Adunări Naționale.

Altfel, promovarea lui Mirel Rădoi nu poate fi decât discutabilă. Este omul cel mai potrivit pentru a face o punte între generații? Este el soluția căutată? Nu știm. Ce știm sigur e că era soluția cea mai ieftină. Remunerație mică, după buget, coane Fănică!
Istoria, fie și a echipelor naționale de fotbal, nu se scrie cu „dacă” înainte. Nu vom mai afla vreodată cum ar fi fost cu Islanda cu Mircea Lucescu, de exemplu. Cum nu vom mai afla vreodată cum ar fi fost secolul XX dacă intra într-o gaură neagră și nu mai ieșea niciodată trenul care l-a adus pe Lenin în Gara Finlanda din Sankt Petersburg la 3 aprilie 1917.

Speranța și confirmările
Contează mai puțin acum diplomele și acreditările decât contau atunci când stătea Mirel pe banca fostei echipe de fotbal Steaua? Sunt suficiente ambiția, autenticitatea, discursul tranșant, calitățile de lider al unui vestiar?

Mirel Rădoi este, cu siguranță, o figură în peisajul fotbalului românesc, fie și prin curajul de a admite că a greșit și prin acela, nu mai puțin important, de a nu-i mai răspunde la telefon patronului de la clubul celor patru consoane.

Mirel Rădoi are toate șansele să ajungă un mare antrenor. Dar la echipa națională nu se cuvenea să ajungă un antrenor care deja a dovedit că este mare? Vara italiană a generației lui Ianis Hagi și Florinel Coman, mireliada aceea fericită, este totuși o speranță, nu o confirmare.

Prea devreme, prea târziu sau prea scump
În altă ordine de idei, să ne scoatem pălăria și în fața lui Răzvan Lucescu, al cărui timp la echipa națională a trecut, dar și a lui Dan Petrescu, chiar și fără primăvara de la Roma. Dan Petrescu, al cărui timp la echipa națională n-a venit niciodată.

Întotdeauna, Bursucul a ajuns prea devreme, prea târziu sau a fost prea scump. Păcat?