Respect!

Un spectru bântuie Europa, dacă nu lumea întreagă, spectrul respectului clamat pretutindeni, de la Conte, întors la Barcelona, la Șumudică în prima ligă turcă și Petrescu-Hagi la noi, acasă

Vocabularul microbistului stă pe câteva constatări care nu mai pot fi puse la îndoială: 2-0 e cel mai periculos scor, unii băieți (acum și fete) își doresc din când în când mai mult victoria, viața merge (după fiecare meci) înainte, timpul va demonstra.

Minutele și calitatea

Mai nou, au intrat în felul în care vorbim despre fotbal și aceste concepte – a primi minute (jucătorul care nu prea joacă primește totuși din când în când minute), a avea calitate (de când fotbaliștii sunt mai mult cântăriți ca o banală marfă, ca pepenii sau aspiratoarele).

Și mai nou, acum, când tânăra Greta constată că ne moare planeta, toată lumea se plânge de lipsă de respect. Cavalerii fluierului vor respect de la jucători, jucătorii vor respect de la tribună, antrenorii vor să fie respectați de „fluierași”, patronii vor să fie respectați de întreaga galaxie și tot așa.

Carevasăzică nu mai sunt prințipuri

Civilizația fotbalului funcționează imitând. Nu sunt la curent cu dezbaterile post-etapă din Uganda sau Laos, dar cred că știu despre ce e vorba: care va să zică nu mai sunt prințipuri, nu mai e respect. Această absență universală a respectului e cel puțin ciudată, în condițiile în care niciodată tribunele nu au fost totuși mai pașnice, fotbaliștii mai răsfățați cu drepturi materiale mult peste obligații, iar arbitrii mai ocrotiți de tehnologie.

Încrâncenarea e și ea parte din joc, în definitiv se joacă pe banii și nervii actorilor piesei, dar și pe banii și nervii spectatorilor. Nu e totuși prea multă încrâncenare în trena unui fotbal tot mai mecanizat (tranziția pozitivă!), deci mai lipsit de romantism, de inimă și de povești în care succesul era, așa cum se și cuvine, un personaj secundar (care poate să nici nu mai apară)?

Se mai și exagerează

La noi, ca de obicei, exagerăm cu o notă în plus. Hagi și Petrescu sunt doi buni antrenori, foarte supărați pe sat. Stau bine cu tactica, au privirea formată în a discerne valoarea, promovează tineri, au rezultate. Sunt vulcanici, se aprind repede și, cu comportamentul lor când sunt înflăcărați, ar fi repede marginalizați și în Bulgaria. Nu e și asta o formă de respect? A-i îndura, a-i îngădui pe ai noștri cu toate hachițele lor?

Hagi și Petrescu sunt, alături de tânărul Iordănescu și de Pițurcă (pe care vârsta l-a mai înțelepțit), cei mai buni tehnicieni din fotbalul românesc. Prezența lor în România e o categorică victorie pentru fotbalul nostru lovit de meschinărie, aflat – să nu ne fie frică să o constatăm (chiar dacă exagerăm) – în pragul dispariției din concertul țărilor europene.

O veste bună, dar proastă

Ar fi foarte trist să îi pierdem, cum i-am pierdut, nu demult, pe Răzvan Lucescu sau Cosmin Olăroiu. Dacă fotbalul românesc avea alte rezultate acum zece-cincisprezece ani, asta se întâmpla și pentru că Lucescu Jr. și Olăroiu lucrau în România. Ce echipă ar fi antrenat atunci Vintilă-Argeș?

Sigur că o finală de Liga Campionilor Asiei nu e o finală de Liga Campionilor în Europa – dar, dacă tot vrem să ne lărgim orizonturile, tot o finală importantă este. Lucescu Jr. își atinge, iată, maturitatea profesională departe de noi.

Iar această finală a lui Răzvan este – oricum ne-am uita la ea și păstrând limbajul paradoxal al fotbalului nostru – o veste bună, dar proastă.