Circul e pâinea 

Noul sezon de fotbal românesc le continuă pe cele vechi în cea mai gravă dintre rătăciri: nu mai e vorba despre pâine și circ, când circul însuși e pâinea

La cel mai înalt nivel românesc se trăiește de atâta vreme din circ – asta e marfa, cu ea se defilează, într-un exhibiționism care gâdilă vulgul de zeci de ani, déjà.
E o întâmplare că românul cel mai mediatizat de la moartea dictatorului (calfă de cizmar) încoace e un iaurgiu care se bate pe burtă cu Dumnezeu și împarte lumea în stăpâni și sclavi? Coincidență? Nu cred.

Bâlciul nesfârșit
Bufonariada continuă: jonglerii de bișnițar de modă veche cu jucători scoși în târg, la iarmaroc, la produs, pentru a fi biciuiți apoi din televizor la prima greșeală, achiziții după ureche (ochiul e depășit), lachei mângâiați pe cap și contre ridicole cu opoziția (halal opoziție) la tot acest despotism luminat cu lumânarea imposturii.

FCSB-iada
Clubul celor patru consoane, deci, nu are nimic profesionist, totul e pe toane, de azi pe mâine, un blâci nesfârșit, bun de rumegat de atâția și atâția specialiști în nimic șezând live în șezut la nesfârșite șezători, trăncănind vehement baliverne, căutând în gura vizionarului calea, adevărul și viața.

Și mahmur e mai bun?
Echipa bâjbâie printre improvizații – din joc are dispariții misterioase, ca a simpaticului Tamaș după ce e lăsat prea mult timp lângă o sursă de adăpare bahică. Să salutăm cu această ocazie și revenirea în prima ligă a lui Tamaș unul dintre ultimii romantici ai ideii fundamentale enunțate de Dănuț Lupu – apă bei, apă joci. O să fie bun de turnesol – dacă ieșit pe jumătate la pensie și mahmur tot e mai bun decât voinicii noștri din centrul apărărilor carpato-danubiano-pontice, apoi…

Spre nivelul următor
La Dinamo, săracii, e mai mult tragedie decât comedie, naționala de tineret nu a mers până la capăt în vara lor italiană, dar a ajuns foarte departe și a redeschis drumul atât de lung către Europa. Noi și noi tineri români vor ajunge în campionatul Belgiei, de unde – dacă nu-și frâng gâtul – pot face pasul spre nivelul 1, cum bine au înțeles și Gică și Ianis Hagi. Drama e că, europenește vorbind, le știm noi pe ale noastre și că, până la urmă, România ar fi putut fi acel campionat care să lanseze spre Ajax, acea trambulină care e acum de găsit pe la Gent, Genk și Liège.

Putem sta lângă Celtic fără să se vadă?
Iar speranța, câtă mai e, ne vine, iată, de la Cluj-Napoca, unde Dan Petrescu a ajuns aproape de Liga Campionilor, biruind în Kazahstan și Israel, țări cu care ne putem compara la fotbal. Dar Scoția? Putem sta, însă, lângă Celtic fără să se vadă cine am ajuns noi? Fără să se vadă? Înțelegeți dumneavoastră.
Să nu disperăm, căci – cu șarmul unui cuier – președintele României tocmai a decorat-o pe câștigătoarea de la Wimbledon.

Nu călcați iarba!
Iar Simona Halep rămâne – ecourile victoriei ei nu trebuie lăsate să se stingă ușor. Până la urmă, e un fel de miracol să câștigi la Wimbledon, venind din țara lui „nu călcați iarba!”.

Nu miracolele ne lipsesc nouă – ele apar, din zeci în zeci de ani, chiar și în Bulgaria. Ne lipsește un sistem întemeiat pe rigoarea muncii bine organizate. Fără el, rămânem de unde am plecat cu câteva paragrafe în urmă: circul e pâinea.