Râșii
Ce e formidabil la fotbalul nostru cel de toate zilele este absoluta imunitate la realitate

Nimic nu îi mai poate trezi pe ai noștri din legendarul lor nombrilism. Ei sunt buricul indiscutabil al galaxiei, iar conflictele iscate în jurul nimicului sunt gigantești.
Simulând fotbalul profesionist
Deși duelurile sunt în jurul nimicului, nimic nu ne atinge. Nici faptul că, european, suntem sub Liechtenstein, țară care nici măcar nu are campionat de fotbal. Nici amănuntul că ne-au întrecut Kosovo și Luxemburg și încă mai e loc de coborât (și se va mai coborî). Se mimează în continuare fotbalul profesionist tot așa cum în școli se mimează educația, iar la profesionalele de profil se simulează țeserea fiindcă nu mai există războaie să se țeasă la ele, tot așa cum în spitale se mimează igienizarea, iar în politică înfăptuirea de politici publice. Locuim o farsă isterică, dar cu adevărat miraculos este că nici măcar nu ne mai deranjează.
Imposibila dezvrăjire
Orice brumă de ofertă pentru unul de-al nostru este ridicată la cote amețitoare. Practic, din gură se vând băieții la mari cluburi europene în fiecare săptămână, tot așa cum în fiecare săptămână are loc și finala campionatului. De atâta finală, echipa celor patru consoane e mai aproape de locul 3, ceea ce nu înseamnă nicidecum dezvrăjirea de imaginar. La ce le-ar folosi? E drăguț că peste acest cocktail exploziv se adaugă și sarea a puțină paranoia: sunt interese mari la mijloc, de-aia nu ne mai facem bine.
Între timp, într-un univers paralel, totuși contemporan nouă, Liverpool (ce minune de meci a făcut și la Newcastle!) și City se luptă fantastic pentru titlu în cel mai puternic campionat din lume, cu reprezentantele căruia însă Messi se distrează.
Obsesia pentru perfecțiune
Miraculos este și acest Leo care a jucat în ultimii 14 ani la Barcelona, doar la Barcelona, și a marcat șase sute de goluri. El are o nemaivăzută constanță în excelență. E ca și cum un alpinist escaladează Everestul în fiecare an, an după an, an după an, an după an, și Everestul se înalță mereu și el continuă să-l urce – nu s-a mai pomenit așa ceva. Și cel mai frumos este că el nu s-a rătăcit niciodată – nu a fost nici crud, nici dement, nici închipuit, ca atâția zei ai jocului înaintea lui.
A fost așa o bucurie și încă mai este să îl putem vedea pe acest om făcându-și meseria fără altă stridență decât obsesia pentru perfecțiune. Márquez, un Messi al literaturii, cum ar spune telecomentatorii, nu și-a recitit niciodată nicio carte, de frică să nu aibă regrete. Ceva îmi spune că nici marele Leo nu stă să se uite la oglinzile timpului din urmă, că sunt pe lume copii convertiți la messianism care îi știu mai bine toate golurile, atât cele trecute, cât și cele viitoare. Și poate că doar despre asta e vorba, poate că asta e toată magia. Da, da, poate că asta e.
Iar între timp, la noi aceeași zoologie minoră cu râși loviți cumplit de grandoare.