Un nou început

Începem războiul pentru calificarea la un nou turneu final cu Muntenegru, într-o încleștare pe măsura forțelor noastre. Cum am ajuns noi aici?

Campionatul românesc exportă în Europa un fotbal mort, ai noștri sunt și sub noii profesioniști din Luxemburg și în curând vor fi și sub vechii profesioniști din Liechtenstein. Nu e o întâmplare, e o consecință. Și debandanda din tranziție care ne-a adus în subteranul fotbalului european nu s-a încheiat. Încă putem coborî. Până ce nu vom dovedi Gibralatarul mai e loc, mai e.

În aceste condiții, cu cine să încropești o națională? Căci ai noștri fac față peste hotare doar până ce începe o nouă perioadă de transferuri, când e timpul să fie trimiși îndărăt. Abia jucători ca Tătărușanu, cu sezoane întregi jucate la un nivel european mediu, sunt o excepție. Regula sunt rebuturile.

Oglinda dezinteresului de ieri și alaltăieri
Să nu uităm cum a crescut generația de la care avem astăzi așteptări cu totul nerealiste: în afara unui sistem coerent, pe unde au apucat și cum au putut. Naționala de astăzi este oglinda dezinteresului de ieri și de alaltăieri. Mâine se anunță un pic mai blând, fiindcă au existat câteva oaze de cluburi cu organizare profesionistă la juniori, dar atât de puține încât e greu să îți rezemi inima de o speranță mai acătării.

Am ajuns să îl regretăm pe Gicu Grozav, cu tot respectul pentru Gicu Grozav și golul său cu Turcia de acum șase ani (România a făcut atât de puține meciuri grozave în ultimii șase ani, încât uite că nu mai putem uita golul lui Gicu de la Istanbul!). Moromețian rezumând, ăsta e nivelul la care discutăm.

Domnia tăcerii batistei de pe țambal
Sigur că administrația de la federație e expertă în a găsi scuze, iar trecutul le oferă federalilor nenumărate ocazii de a se plânge că au pornit de sub zero. După ce s-au încordat în a-și asigura un nou mandat, ei au lăsat-o mai moale, și cum meciurile naționalei se joacă rar, iar memoria românilor e scurtă, dezastrele durează trei zile și nimeni nu e, oricum, cu adevărat vinovat.

De un an, marele antrenor Daum nu-și găsește serviciu nici în Australia, după ce l-am luat de noi de bun, dar peste țambal domnește tăcerea batistei și nimeni nu a plătit pentru experimentul falimentar și ridicol.

Viața, cum știe orice fotbalist care pierde un meci, merge înainte! Suntem la un nou început și dacă nu ne trezim niciodată oricum nu ne costă nimic să visăm că suntem altceva decât suntem.

Hai că se poate!
Tipii ăștia pirogravați conform sunt încă și oglinda societății noastre în declin unde munca a rămas o îndeletnicire a proștilor, căci băieții deștepți se dau cu bolizi și tinere de impecabile moravuri anvelopate cu botox – trăim, așadar, prieteni, într-o manea.

Educația în România e cocălăreala, cum viața e improvizația. Și ce ați vrea atunci să fie și fotbalul nostru altceva decât un azi pe mâine, lasă-mă să te las, timpul trece, leafa merge?

Vorba marelui nostru comic (vorba bine) Cornel Palade, uns mare actor de publicul românesc: și ce ați vrea, fraților, să joc toată viața numai Slavici? Pe scurt: jucăm și noi fotbal cum putem.

Muntenegru și Serbia par adversari redutabili dacă îi vezi de la acest București în ruină, din care echipele altădată fanion au plecat să se împlinească în fosta comună Voluntari. Înainte să se teleormanizeze, țara noastră s-a ilfovizat.

Puţintică răbdare
E frumos cât încă nu s-a jucat niciun meci, fiindcă se pot face calculele hârtiei și păstrăm șansele intacte. Abia peste două-trei partide încolo începem să discutăm doar teoretic despre calificare, Doamne-ferește!

E frumos, e românește să mobilizezi cu hai, că se poate!, chiar și când se poate doar din când în când și e prea obositor să mai analizezi de ce nu se poate și să acționezi în consecință, pe termen mai îndelungat de un anotimp. Să avem, deci, puțintică răbdare și așteptările rezonabile, Doamne-ajută!