Unde au dispărut suporterii?

Există o legătură între huliganii care au atacat jandarmii (jandragnii dragniadei de vineri, dacă vreți) la București, urletul românilor la Montreal și tribunele noastre tot mai goale. Ce s-a pierdut?

Pentru că internetul permite, mi-am luat un sfârșit de săptămână liber și am făcut un experiment: m-am uitat la fragmente de meciuri din toată lumea. Zece minute în China, alte zece minute în Qatar, zece minute în Olanda, zece minute în Bulgaria, zece minute în Norvegia și tot așa, sărind de la un continent la altul – trei zile și trei nopți. Ce am aflat?

Obișnuim să ne uităm la fotbalul mare și foarte mare. La campionatul Angliei (Dumnezeu să o binecuvânteze pe Regină, de ce nu?), la Champions League și, cei mai excentrici, chiar la prima ligă din Germania sau Franța sau, hai, și la El Clasico din Spania. Comparațiile pe care le facem sunt mereu între furnică și Everest. Cum să nu te frustrezi?

Cele mai dezolante tribune

Experimentul mi-a folosit. Am văzut unde e și liga noastră românească. Liga noastră românească este, în ciuda geografiei, în Balcani. Stadioanele noastre arată ca stadioanele din Serbia, la fel și gazoanele.Tribunele însă ne sunt și mai goale. În nicio ligă din lume nu am văzut tribune mai dezolante. De ce? Explicațiile sunt complexe.

Suporterul român, cât era (și era), a fugit prin lume. E mai probabil să îl găsești astăzi în diaspora. Din România s-a evadat în ultimele trei decenii ca din lagăr, s-a fugit în lume, în pribegie, în exil, s-a fugit ca de război civil.

Stadionul este o oglindă a societății. Societatea noastră e fracturată. Trăim pe baricade înălțate din ură în jurul vidului. Și fotbalul a fost furat cu sălbăticie. Echipele și-au pierdut istoria, numele, palmaresul, culorile. Au rămas cochilii goale.

Rezistența din subteran

Când și când, prin ligile mici, suporterii reaprind flacăra unui club cu tradiție. Asta seamănă cu o mișcare de rezistență în subteran. La vârf, stadioanele noastre sunt părăsite – e aici tocmai abandonul vieții noastre în colectiv. Ne despart prea multe și nu ne mai unește nici măcar pasiunea comună.

Dragostea pentru o echipă nu se mai transmite din generație în generație pentru că, dacă nu ați constatat, în România crește o generație fără părinți.

Sigur, e mai comod să stai acasă, lâncezind în fața unui ecran. Nu doar lenea ne explică, însă. Nu ne mai simțim bine împreună.

Tot nemernicul de Soros

Arareori, umplem de bună voie stadioane. S-a întâmplat când a venit Simona Halep să ne arate trofeul de la Roland Garros. Publicul a huiduit-o atunci copios, și pe bună dreptate, pe Gabriela Firea, care firește că n-a înțeles nimic și a dat vina tot pe nemernicul de Soros. Atunci, stadionul acela de oameni liberi a procedat just.

Cei care au slobozit însă, la Montreal, cele șapte litere care fac istorie zilele acestea printre români (—- —) au greșit. Nu pentru că au făcut o declarație politică (nu e politică aici, e o disperare legitimă), ci pentru că o sabotau, prin urletele lor, tocmai pe cea pe care – în mod paradoxal – pretindeau că o susțin. Uneori, una trebuie să rămână una și alta-alta.

Triburile celor singuri

Iar huliganii care s-au încleștat cu jandragnii de la dragniadă (de bună-voie sau bine tocmiți, vom afla până la urmă) sunt și ei o piesă din puzzle-ul nostru trist. Golul de pe stadioanele noastre (la care au și huliganii rolul lor) urlă și el că ne lipsește cultura și civilizația care decurg din cuvântul împreună.

Și unii, și alții suntem, de fapt, tot mai singuri în triburile noastre de oameni la fel de singuri.