Pe mai tîrziu, Ryan!

Ce va rămîne în urma acestui galez care n-a jucat la nici un turneu final?

Deși îi va fi tot mai greu să o admită, fie și în fața oglinzii personale, Ryan Giggs a ținut în „Teatrul Viselor” cel mai […]

Ce va rămîne în urma acestui galez care n-a jucat la nici un turneu final?

Deși îi va fi tot mai greu să o admită, fie și în fața oglinzii personale, Ryan Giggs a ținut în „Teatrul Viselor” cel mai cuprinzător scurt discurs de rămas-bun.

Ce va rămîne în urma acestui galez care n-a jucat la nici un Campionat European, care n-a jucat la nici un Campionat Mondial, și nu va juca nici de acum înainte? Nu va mai fi, în viitorul prea recent, pe banca „diavolilor”, iar aici se va consemna o nouă greșeală strategică, iar consecințele ei – pe termen lung – sunt încă incalculabile.

Ce fel de campion a fost Ryan Giggs este, îndeobște, cunoscut. Deși toți oamenii aceia din tribunele marilor stadioane sînt adevărați (nu e, desigur, cazul la Giurgiu), deși jucătorii cîștigă bani cu care pot cumpăra tot ce este de cumpărat, deși, neștiute, sub sacouri, se înregistrează probleme ale cordului care uneori se decontează fatal, fotbalul este o ficțiune.

Și în această ficțiune, legendele vin înaintea faptelor. Și cu cît vor trece anii, faptele se vor converti în mituri, iar miturile, imune pînă și la problele video, nu se pot sfîrși. Dacă prindem cu toții Apocalipsa, undeva în Manchester, în ploaie, va exista –  aceasta este o certitudine – cel puțin un om  care să o întîmpine gîndindu-se la moștenirea lui Giggs.

Ce rămîne? Desigur, cursele sale în stînga se pot povesti și se vor povesti. Firește, se va menționa și că, în trecerea timpului, Ryan a pierdut din vijelie pentru a cîștiga în înțelepciune. I-ați văzut probabil barba. E albă deja.

Dincolo de dreptunghi, Giggs a comis greșeli care nu se pot judeca și nici ierta printre noi, muritorii. Va avea și el judecata de apoi în care va da socoteală pentru fiecare umbră. Înclin să cred că pînă și pentru ce a fost între el, fratele său și soția fratelui va fi iertat. Dar nu avem a ne amesteca.

Un scriitor american nota, nu demult, că „oamenii pur și simplu nu înțeleg de cîți bărbați e nevoie pentru a crește un bărbat bun”. Așa este: oamenii pur și simplu nu înțeleg. Giggs a ieșit și el din mantaua lui Sir Alex, dar mai mult a ieșit din autentica nevoie de ficțiune a celor din tribunele și din peluzele „Teatrului Viselor”. Ei l-au făcut poate că nu un bărbat bun, poate nici măcar un om întreg, dar un fotbalist cum jocul n-a mai cunoscut în extremă.

Managerul Giggs, așa interimar cum a fost, obișnuia să își motiveze colegii rugîndu-i să joace doar pentru ei – spectatorii. Nu e aici un act de cabotinaj. E un apel, nu disperat, nu de naufragiat, ci de un feroce optimism pentru cauză. Giggs știe să-i strîngă pe toți în jurul lui, e un lider obsedat de o idee, și poate că nu întîmplător de ideea justă: ei, fotbaliștii, trăiesc fiindcă noi, fanaticii măririlor și decăderilor,  deci ai vieții cu sens, îi visăm.