Realul, văzut chiar de la Madrid

Când echipa nu joacă fotbal, altfel e cerul peste jumătate de oraș

Duminică, la Madrid, a venit primăvara. Am trăit aici în ultima lună și pot să depun mărturie: nu a fost ușor. Am văzut mulți oameni îngândurați, ca și cum ar fi descoperit brusc adevărul universal că fericirea e totuși trecătoare.

Sunt aici ca să învăț carte la Escuela de Escritores, am colegi din toată lumea, îndeosebi latină. Din Mexic și Bolivia, și Venezuela, și Guatemala, și Ecuador, și Brazilia, și Argentina, și Portugalia și… Îi unesc multe și îi despart încă și mai multe. Sunt aici monarhiști și republicani, ba chiar și nostalgici franchiști. Independența Catalunyei lasă întotdeauna o tăcere între noi, urmată de o explozie de argumente și de contra-argumente. Un singur lucru e mai puternic și decât această dezbatere la zi: Real Madrid.

Realul nu lasă pe nimeni indiferent. Unii îl detestă (dar nu cât să nu mai vedem un meci împreună, nimeni n-a îndrăznit să meargă atât de departe), cei mai mulți îl iubesc, toți îl respectă. Așa se face că joi, înspre noapte, priveam, din metropolă, din această Internațională, sub auspiciile acestei stări de spirit, spre Copa del Rey.

Realul se chinuia îngrozitor la Leganés. Dacă nu știți, Leganés e un mic oraș-dormitor, un satelit gravitând în jurul Madridului. Iar adevărul e că, deși au o echipă în etate de nouăzeci de ani, perfect respectabilă, care a reușit chiar să treacă granița dintre Segunda División și LaLiga fără să se facă de râs, nici cetățenii din Leganés nu se simt străini de magia care uneori se întâmplă pe Santiago Bernabéu.
Real a câștigat chiar înainte de fluierul final, după un gol marcat de Asensio, asul pe care Zidane îl scoate, când și când, din mânecă. A fost un meci indiscutabil urât, care a scos la iveală și luxurianta capacitate a limbii spaniole de a naște injurii (îngroșate de tușele latino-americane).

Am putut, cu această ocazie, afla că Zizou nu e antrenor, are capacitatea de a gestiona un grup de vedete, dar nu are viziune tactică. Pe scurt, că arma de bancă (omul care a adus două Ligi ale Campionilor consecutiv la Madrid) e o nulă. Am mai aflat și că totuși are caracter și că își va da demisia – și ca fotbalist, când n-a mai putut fi la cel mai înalt nivel, a încheiat, nu s-a agățat de propriul nume. Și am mai aflat și că e o paiață fără niciun cuvânt de spus, trimisă în marginea gazonului pentru că vinde tricouri. Apoi s-a făcut dimineață.

A treia zi, miraculos, ca în toate scripturile timpului modern, Real a înviat. A câștigat, 7-1 (meci întors de la 0-1), cu Deportivo La Coruna. Chiar și Cristiano a reușit să marcheze, ba încă de două ori. Cristiano Ronaldo, da, cel a cărui soartă a fost deplânsă de presă toată săptămâna. Ziariștii au fost fericiți să poată titra că nici Mourinho nu îl vrea la Manchester United și că – în general – a ajuns la un jalnic amurg.
Da, campionatul e pierdut, dar duminică, la Madrid, a venit primăvara. Urmează Parisul.