Contra. Și Pleașcă

Dinamo-FCSB a început cu Peluza “Cătălin Hîldan” într-un spectacol cu mult peste nivelul Ligii I (și excesele le decurg tot din încrederea că sunt cea mai bună galerie din România, ceea ce este, deja, neîndoielnic)

Ceva continuă să mă fascineze la această grupare de fanatici care îl introduce, iată, pe Nostradamus în chestiunile interne ale fotbalului românesc. Și anume: tinerețea lor. De unde atâția tineri de până în douăzeci și cinci de ani în galeria „câinilor”? Vorba aceea: în ultimii douăzeci și cinci de ani echipa n-a mers prea bine. Ei sunt prin excelență oameni contra. Contra hegemoniei pe care a tot visat-o (zadarnic) Steaua. Acum, ei vor Doar Dinamo București, ceea ce este o eroare de logică (dar nu de sentimente). Dinamo are nevoie de rivale, chiar dacă iubirea suporterilor le e unică. A se urmări cazul.

Din scandaloasa lor tinerețe rezultă concluzia că suporterii s-au îndrăgostit, întâi, de galerie și abia în plan secund de echipă. Aceasta e o revoluție subtilă peste care trecem prea ușor în minutarul nostru înțepenit în actualitatea continuă.

Dinamoviștii își revendică dreptul la un stadion, „Groapa” fiind îngropată în înțelegerile dubioase de la începutul anilor 2000. Și nu poți să nu te întrebi unde ar fi ajuns acest club dacă nu ar fi fost abuzat chiar de către cei care pretindeau că îi aduc viitorul.

Pe teren: multă dorință, prea puține posibilități în concret. Personal, așteptam mai mult de la Rivaldinho. Dar el este atât de departe de tatăl său încât par din galaxii diferite. Dacă Rivaldo a luptat să iasă din sărăcie, Rivaldinho, altfel un băiat admirabil, pare că joacă fotbal pentru întreținerea trupească – face și el mișcare în România, să nu se împlinească înainte de timp. Peste media (foarte scăzută) a campionatului nostru se pot constata: Hanca și Nistor. Și mai e și Cosmin Contra, antrenorul. El i-a dat acestei formații tupeul cel bun.

Dincolo, la Steaua, aceeași beție de putere, aceeași aroganță: lor li se cuvine. Alibec, în continuare prea conștient de talentul dumisale. Pe scurt, aceeași insuportabilă problemă: deficitul de smerenie.

De remarcat: Pleașcă. Un fotbalist care rezumă perfect ce era să i se intâmple Stelei pe Arena Naționala. Meciul s-a sfârșit cu inima rănită a lui Pleașcă și arbitrajul așa și așa, dacă nu așa și pe dincolo.

Altceva: la tribuna oficială, l-am văzut pe marele nostru selecționer Christoph Daum ridicându-se din scaun în minutul 85, secondat de Ionuț Badea. Unde se duceau ei, chiar înainte de finalul nebun? Nu mai știu să vă spun. L-am mai văzut și pe pușcăriașul eliberat înainte de timp Giovanni Becali frecându-și duios obrajii de ai senatorului (pesedist, desigur) Șerban Nicolae. În rest, lume pestriță, ca la noi, în Balcani: interlopi bătrâni și fete de oraș, oameni cu burtă și bani, foste glorii, suporteri cinstiți cu posibilități financiare.

Arena Națională e totuși o lume la suprapreț. Trecem (deși nu ar trebui) și peste faptul că ne ducem persoanele cu dizabilități în cârcă (mai ușor cu lifturile) și că stadionul pare că nu s-a încheiat (și nici nu se va încheia vreodată). În ciuda (dacă nu în disprețul) prețului. Aici ne aflăm.

Marți, 25 aprilie 2017, m-am întâmplat pe Amsterdam ArenA. Am intrat pe legendarul stadion al lui Ajax și trei ceasuri mai târziu, când l-am părăsit, părăseam Johan Cruyff Arena. Era chiar ziua în care cel mai mare fotbalist pe care l-a dat vreodată Europa ar fi împlinit șaptezeci de ani. Desigur, George Best nu ar fi de acord cu fraza anterioară. De altfel, legenda spune că la o întâlnire directă Best l-ar fi luat de gât pe Cruyff și i-ar fi spus că da, puștiul e cel mai bun, dar asta pentru că nu are el timp să se ocupe. Acestea sunt însă povești dintr-o cu totul altă lume.