2016. Epilog

Ce alegem să păstrăm din anul care - vrem-nu vrem - tocmai se scurge în istorie?

Pentru că ziarele exact asta fac, scriu cronicile tuturor zilelor noastre pe pământ, și pentru că miracolul încă se întâmplă (chiar dacă Gazeta e tot mai singură aici, pe baricade), nu putem trece pragul spre încă un an fără să știm: totuși, noi, cei care privim nesfârșitul spectacol al sportului, noi cu ce rămânem?

Scriu aceste rânduri, urmărind cu un ochi (atent și îngrijorat) meciul de la Manchester, unde, în repriza secundă, City și Arsenal joacă pe contre, într-o viteză cum nu există la noi acasă, unde fotbalul se joacă de parcă am tot călători spre trecut în ritmul rezervat al unui personal care traversează, etern și fascinant, Carpații.

Între timp, pe Twitter primesc din minut în minut notificări că la Aleppo are loc un masacru care sfârșește, încă o dată, orice pretenție de la umanitate. Mă uit înspre fotografiile de acolo. Deasupra, sus, în cer, norii din Aleppo sunt la fel de frumoși ca întotdeauna, și nimeni nu îi mai vede. Vreau să cer, tot pe Twitter, un moment de tăcere pentru toți poeții din Aleppo, dar nu îl cer.

De fapt, totul – meciuri și știri – se întâmplă în lume, acum, atât de repede încât parcă am uitat deja de aripile frânte în Franța. A fost un an cu European, mai țineți minte anotimpul cald? Din nou: noi ce păstrăm pentru mai târziu? Numele Sadiku? Atât?

Iar de la Rio? Ce alegem? Echipamentul șleampăt (nu am depășit prea ușor și această rușine națională generată de Sistem?) sau excepționalele tușe ale spadasinelor?  Și, mai departe? Reciclarea lui Petrache la conducerea sportului bucureștean, semn că în România nimic nu compromite vreodată cu adevărat, sau speranțele olimpismului, reînnoite prin Covaliu?

Anul perfect al fotbalistului Cristiano Ronaldo sau milioanele ascunse prin paradisuri fiscale (cine a inventat această enormitate – paradis fiscal)? Bolile de inimă tratate cu dopaj ale domnișoarei Șarapova? Ce?

Pasiunea devastatoare a complicatului domn Șumudică? Tribunele goale? Coregrafiile Peluzei Cătălin Hîldan? Primul infarct miocardic, luați seama!, în primul unsprezece din istoria fotbalului nostru? Moartea, prematură și nedreaptă, a lui Didi Prodan?

Între timp, după o cursă nebună, de extremă pursânge (ar trebui, poate, să cer și reabilitarea expresiei pursânge, mărginirea ei la arenele lumii!), Sterling a făcut 2-1 pentru City, la Manchester, iar Guardiola își continuă urmărirea la Chelsea lui Conte, poate cea mai elegantă echipă de pe continent.

Cu ce rămânem? S-a domolit furia domnului Zlatan Ibrahimovici. A îmbătrânit. Nu se mai vede, la fiecare joc, nedreptatea care i s-a făcut când nu i s-a dăruit tot pământul. În schimb, din Formula 1 ne parvin vești foarte bune despre dorința de legendă a tânărului Max Verstappen.

Jurnalele ultimelor știri consemnează performanțele uluitoare (totul este, de-acum, și uluitor) ale domnului Zinedine Zidane, antrenorul. Și nu vreau să scriu aici că am scris, încă de la început, la Gazetă, un articol intitulat Capul, în care îl vesteam. Chiar dacă l-am scris și am primit atunci o mulțime de vorbe insultătoare.

Dar pentru mine, cel mai mult, 2016 rămâne anul în care fotbalul s-a despărțit de Johann Cruyff. De-atunci, trăim într-un epilog.