Cine are dreptate la Steaua?

Asta e alegerea? Steaua lui Lăcătuş şi a Armatei sau Steaua lui Gigi Becali?

Aşadar, s-a întâmplat – se naşte, până la urmă, o echipă nouă, care va fi de fapt veche, vechea Steaua, cea a Armatei, cu siglă şi – probabil – mai mulţi suporteri. Dar palmaresul, unde este palmaresul? Sunt încă de dat verdicte şi risc deja această retorică: mai contează?

Răul a fost înfăptuit: cea mai titrată echipă din România a ajuns sfâşiată pe tarabă, ca o pânză de calitate îndoielnică. Şi cine are dreptate?

Are dreptate Armata când îşi vrea echipa înapoi? Are dreptate Becali când pretinde că FCSB este, de facto, Steaua? Această poveste nu se mai termină fiindcă nu ar fi trebuit să înceapă. Dar aşa este întotdeauna când evacuezi dintr-o istorie sufletul, păstrând doar seiful cu banii (şi, eventual, o cupă sus, pe seif).

Aşadar, pe de o parte, Steaua lui Lăcătuş, Steaua Armatei, Steaua gloriilor de altădată, în liga a IV-a, şi, pe de altă parte, această echipă care şchioapătă în Liga 1, într-un prezent tot mai confuz, şi a părăsit deja Europa, în timp ce delirul de grandoare al patronului său nu mai conteneşte.

Trăim consecinţa logică şi dureroasă a unei tranziţii în care totul, de la cluburi de fotbal la fabrici de tractoare, a fost bramburit, dat pe sub mână şi recuperat pe sub masă, într-o alba-neagra din care nu ne-am trezit nici până în ziua de azi.

Nu e nimic solomonic în a constata că dreptate au, până la un punct, şi unii, şi ceilalţi. Şi ce o să se întâmple mai departe?

Să tăiem deci în două acest copil cu două mame şi să vedem care dintre ele va prefera să cedeze decât să îl vadă mort? Pentru că, vedeţi dumneavoastră, deşi sunt două Stele, între timp nu prea a mai rămas niciuna.

Desigur, există o societate comercială care îi generează patronului său un profit frumos, cât poate fi şi profitul de frumos. Dar nu aşa se scrie istoria în acest joc – acolo unde există portofel, dar nu mai este dragoste, nimic nu este.

Iar suporterii au ales deja echipa anunţată de Armată. Tradiţia e orgolioasă, iar nostalgia e cumplită. Şi aşa, sfârtecată între Ghencea şi efemerele case pe care i le ia patronul în chirie, Steaua s-a rătăcit de ea însăşi.

Şi nu este o poveste unică. Rapidul deja a traversat-o (care mai e, fraţilor, Rapidul?!), iar pentru Dinamo se anunţă un traseu similar (deşi, mult mai bine organizaţi astăzi, suporterii dinamovişti probabil că vor putea opri o asemenea schismă, mai ales că ştiu deja unde duce).

Şi de ce e, până la urmă, aşa, şi nu altminteri? Pentru că aşa a ieşit şi societatea noastră, de fapt, din vechiul regim: doar pe jumătate. S-a terminat cu cluburile departamentale (ducă-se!), dar iată că – surpriză, ghinion? – nu a fost niciodată chiar aşa.

Apoi, nu vedeţi şi dumneavoastră? Atâţia dintre noi ne-am născut în Republica Socialistă România şi – chiar dacă s-au schimbat secolul, mileniul şi au dispărut paşapoartele –, tot aici se pare că ne vom sfârşi zilele.

Trecutul n-a trecut, dar nici viitorul n-a mai venit. De aceea.