Peluza

Am văzut meciul România-Polonia din peluză, din acea peluză...

Există o cultură a lojelor în care sălășluiesc persoanele cărora li se dă importanță, există o cu totul altă cultură la masa presei. Și mai există și această cultură a peluzei, atât de neînțeleasă, atât de nedreptățită și atât de hulită. Peluza trece drept plebe, peluza e vulg, peluza se cade ocolită. Puține idei sunt mai scandaloase în lumea noastră – incorectă nu politic, ci uman.

Da, din peluză se aprind torțele și tot dinspre peluză zboară excesul, pentru care vor plăti și alții, nevinovații. E adevărat. În peluză iau loc și golanii, așa este, dar asta doar pentru că peluza nu cunoaște granițe.

La fel de adevărat e însă că tot din peluză se înalță cele mai frumoase cântece. Cine vrea să înțeleagă încotro ne îndreptăm chiar aici trebuie să ajungă, indiferent că îi convine sau nu îi convine ceea ce va găsi.
Peluza are umor, peluza nu este, nicidecum, o mahala ineptă. Peluza este viață, viață adevărată, cu bune și cu rele: aici se întâlnesc evadări și provocări și răzbunări și palpită un cult pentru idealizare și eroi. Și, da, nimeni nu poate ieși președinte, nici măcar de scară de bloc, dacă nu e în stare să vorbească unor oameni la care nu ține vrăjeala.

Peluza nu e nici biserică și nici armată, deși aici dăinuie ceva din acele triburi care îmbrățișează un cult cu o credință teribilă, adeseori irațională. Și nu, nu doar zidurile spitalelor au auzit cele mai sincere rugăciuni. Iar peluza nu se câștigă cu acțiuni de marketing, nici cu coregrafii de cinci secunde, ci cu sinceritate.
Sinceritatea e ceea ce a dispărut și de pe stadion, și, mai departe, din viețile noastre în care tuturor ne vine rândul să fim consumatori, și cam asta e tot ce ni se mai oferă. Și exact asta i-a lipsit și echipei naționale de fotbal a României. Nu a fost sinceră în încercarea ei de a învinge Polonia.

Și nu e vorba doar despre neputința fotbaliștilor și nepriceperea antrenorului. A lipsit sinceritatea aceea, veche și bună, care îi unea cândva pe cei de pe gazon de ceilalți. Peluza înțelege și judecă, ea se închină și înjură. Dar măcar e sinceră.

Altfel, privit cu detașare, duelul româno-polonez, în peluză, a fost și foarte caraghios. Pentru că nu aveau, de facto, nimic de împărțit, oamenii au chemat între ei Ungaria. Ungaria inflamează. În peluză, istoria națiunii nu cunoaște atât de multe nuanțe și se cuvine apărată (deși nu o atacă nimeni). Apoi, războiul cu jandarmii e complicat ca geopolitica din Orientul Mijlociu. Nu-l vom lămuri într-o frază (sigur e că violența trebuie oprită, și nu tot prin violență).

Când uităm de viața care curge în inima peluzei, uităm de ce facem toți ceea ce facem. Fotbaliștii de ce joacă fotbal, cronicarii de ce își scriu cronicile. Iar suporterii suportă, verbele nu mint. Vine însă un timp în care acestă fractură devine atât de adâncă încât…

Puteți vedea, puteți simți. Nu lipsește ceva? Nu a coborât între noi un gol?