Zero

Cândva am auzit de la un intelectual bucureștean o profeție: vom deveni o colonie a Kazahstanului. Am râs, dar…

Eram, în urmă cu aproape douăzeci de anotimpuri, în plin interviu, în camera de lucru a lui Tudor Vianu. Fiul său, medicul Ion Vianu, nici măcar octogenar pe-atunci (optzeci și doi de ani, acum), redutabil psihiatru, trăit jumătate de viață în Elveția, râde. E tot râsul nostru românesc: și amar, și terapeutic.
Cum vede viitorul economic al țării noastre? (întrebare de gazetar, ce vreți?!). Ion Vianu râde și îmi spune exact aceste cuvinte: vom deveni o colonie a Kazahstanului. Glumește? Nu, nu glumește.

Profețește: dacă nu are loc o resurecție a proiectului românesc, atunci…  Acum râd eu, dar…
Am văzut tot meciul de la Astana cu gândul la cuvintele lui Ion Vianu, căci sunt încredințat că e unul dintre ultimii intelectuali lucizi din orașul București, am văzut tot meciul de la Astana gândindu-mă la această ipoteză de lucru: chiar așa, domnule, nu e prea mult?…

Nu e: Kazahstanul modern a crescut, ca o enormă tichie financiară, peste o subdezvoltare veche. Da: acolo, iarba e artificială, cum și din progres se înțelege deocamdată, mai degrabă, opulența. Dar ceea ce refuzăm să vedem, orbiți pe insula noastră de latinitate din marea slavă: Kazahstanul este o întindere enormă (faceți efortul să priviți o hartă: e o țară cât orice mare țară europeană!), care are și resursele și voința de a cuceri.

Și nici în fotbal nu e altfel: nu e vorba doar că s-au strâns unsprezece bărbați arțăgoși care îi lasă pe ai noștri cu fracturi de piramide nazale. E altă vorbă: Kazahstanul tot crește (da, ne-au furat și arbitrii și hoții de portofele, da, s-a recurs la practici ex-sovietice), chiar dacă haotic, în timp ce România – de zeci de ani, deja – se prăbușește în autosuficiență și fudulie de două parale. Răul ne e, așadar, interior.

Iar strict pe iarba falsă, am făcut un meci nul. România n-a jucat nimic, fotbaliștii au fost cu gândul la prezervarea integrității corporale. Firește că exagerez, ceea ce nu înseamnă că nu e adevărat.

La Erevan am trăit o stare de grație, deci de excepție, la Astana terenul era așa cum era, iar vremea așijderea. Dar astea nu sunt scuze – de când e realitatea dură o scuză? Vom câștiga noi această grupă care deja s-a complicat? E în stare Daum să ne ducă după douăzeci de ani la un Mondial? Răspunsul e mai degrabă nu.

Și atunci, ce rămâne de pe urma acestui tehnician al cărui principal merit pare, deocamdată, acela de a nu fi român? Rămâne curajul de a forța începuturile internaționale pentru doi viitori mari fotbaliști (în înțelesul românesc al măreției): Romario Benzar și Răzvan Marin. Nu e mult, dar – după epocile întunectate Piți-Puiu – nici puțin nu e. Benzar și Marin îi vor supraviețui la lot lui Daum.

Totuși, cum se vor rezolva problemele de fond ale fotbalului românesc? Singurul răspuns ne vine tot de la Hagi: cu generații crescute în respect pentru muncă. Toate celelalte drumuri ne păstrează în cercul vicios.
Suntem – și trebuie scris răspicat, cât încă nu am coborât și mai departe – la zero. Ze-ro! Încă o dată, ca să rămână: firește că exagerez, ceea ce nu înseamnă că nu e adevărat.