Vă mai amintiți de echipa națională?

Ceea ce definește mersul naționalei noastre este absența. Absența de la turneele finale, absența din imaginarul colectiv

România n-a mai jucat de la sfârșitul lui noiembrie, de la un egal chinuit în Irlanda de Nord. Și nici nu va mai juca până la sfârșitul lui martie, când vom descoperi cu toții cât de mult a progresat fotbalul în Macedonia de Nord, ba chiar vom fi uimiți că există Macedonia de Nord!

Spiritele în jurul naționalei se inflamează o dată la câteva luni, apoi – letargie, uitare, mister. Se lucrează în liniște, încotro ne îndreptăm aflăm noi din mers, de la un meci la altul.

Știți cumva care e proiectul pentru echipa națională? Care e strategia pentru următorii ani? Ce facem, domnilor și doamnelor, cu echipa națională? O cârpim? Rulăm zeci de jucători și rămâne cine s-o nimeri?

Nu mai apără Tătărușanu. Cine apără?
Echipa națională, draga de ea, începe, simbolic, cu o absență. Nu mai avem portar, după ce s-a retras Tătărușanu. Și ce punem în loc? Schimbăm generația până la ultimele consecințe?

Începem un nou ciclu, vorba aia, ne ascundem după perdeaua de fum? Înlocuim o rezervă de la Milan cu o rezervă de la Inter? Tăcere. Vom fi luați prin surprindere, ca „autoritățile” în fiecare iarnă.

De altfel, dacă vă gândiți bine, ce știm noi despre echipa națională? Știm care e, fie și în linii mari, primul nostru unsprezece? Care e, pur și simplu, echipa? Avem vreo certitudine? Nimic. Nici măcar accidentările lui Chiricheș nu mai sunt sigure.

Ce facem cu SuperMan? Dar cu Ianis?
De pildă, Man, că tot suntem maniaci, obsedați de SuperMan și noul transfer al retrogradabilei Parma. Va fi Man un om pe care se va pune, cum se spune acum, accentul?

Joacă doar cine e în formă? Bun. Și dacă nu e nimeni în formă? Dar Ianis? Golul recent, superb, nu l-a făcut titular sigur la Glasgow. Va fi el noul număr zece al naționalei? Și la urma urmei, fiindcă așa fusese iluzia, luăm naționala mică, cu bune rezultate în Italia în vara lui 2019, și o facem națională mare?

Îndrăznim deci, în sfârșit, un schimb complet de generații? Rădoi nu ne spune și poate că nici nu știe. Și, la urma urmei, cât mai rămâne și Rădoi? Naționala chiar e oglinda țării: o improvizație.

Marile absențe
Ceea ce definește mersul naționalei noastre este, spuneam, absența. Absența de la turneele finale, absența din imaginarul colectiv, absența preocupărilor reale pentru ca echipa asta să înceapă să existe din nou.

Uităm că există, ne amintim de ea de trei ori pe an, consemnăm înfrângerile, vom învăța din victorii, și mâine e o zi, nu mai sunt naționale mici etc. Și apoi, mersul discret pe burtă. Încotro? Dumnezeu cu mila. Românește, timpul trece, leafa merge.

Se anunță un amical de gala cu Anglia, înspre vară. E un lucru sigur, cât mai poate fi ceva de sigur în vremea covidului.
În vremurile bune de altădată, când naționala încă însemna ceva pentru români, o știam pe de rost, post cu post, și doar cine știe ce catastrofă ne lăsa cu un semn de întrebare. Sigur, asta a fost demult.

Dar așa ne-am calificat la trei Mondiale consecutiv și apoi, în mileniul III, n-am mai ajuns nicăieri, înlocuind Generația de aur cu generații fără urme.

Și, de aceea, aici e aici și aceasta e întrebarea: de fapt, ne mai pasă? Sincer, chiar ne mai pasă?