Întoarcerea Milanului

Au fost și vești bune în acest tulbure an 2020

Noi, supraviețuitorii lui 2020, am trăit multe, am văzut multe și am suferit multe. Încheiem anul greu în care ne-am despărțit de Diego Armando Maradona. A fost sfârșitul copilăriei pentru o generație întreagă și nimic nu e mai trist decât sfârșitul unei copilării. Mai sunt însă și vești bune: în 2020 s-a întors Milanul.

2020 se încheie cu o singură echipă neînvinsă, dintre cele mari și foarte mari, din campionatele spre care privește o lume: AC Milan. A dispărut Milanul mediocru al ultimelor sezoane și în locul său s-a ridicat această trupă capabilă să aibă – la vremea paltonului – zece puncte peste Juventus (!).

În numele lui Zlatan

Pentru mine, aceasta este marea surpriză a anului: un Milan imbatabil, pe care nici seria de șapte victorii a lui Inter n-a putut să-l răstoarne. Explicația cea mai simplă poartă numele său: Zlatan.

Ibrahimovici, deși a plecat spre patruzeci de ani, a luat Milanul în cârcă și slalomează prin Serie A, fără să mai poată fi ajuns. Chiar și când nu joacă Ibrahimovici, spiritul său e totuși prezent.

Și când nu e Zlatan, apare Rafael

Da, când Zlatan nu joacă apare acest Rafael Leão, care are doar douăzeci și unu de ani, care are probleme cu Tribunalul de Arbitraj Sportiv, trebuie să plătească despăgubiri uriașe către Sporting, și s-a mai și încurcat în semnături, oscilând între Inter și Milan.

Dar: Rafael Leão e un vârf cum nu sunt zece în Europa la categoria lui de vârstă. Toate acestea ar putea să pară ciudate, dar asta doar fiindcă nu ne mai uităm la Serie A ca până acum.

Și, într-adevăr, Il Calcio a avut zece ani răi și e foarte departe de Premier League și chiar de Bundesliga, dar își revine, iar această revenire e spectaculoasă și AC Milan e capolista. Zlatan, ziceam.

O galerie de fotbaliști remarcabili

Dar Zlatan nu mai e singur. Are un antrenor care, dacă nu are mare cotă, are totuși poftă de muncă, e inspirat și respectat: Pioli. Apoi, o întreagă galerie de fotbaliști foarte buni, care pare că nu așteptau decât un lider pentru a deveni, în sfârșit, campioni: Franck Kessié, Sandro Tonali, Hakan Çalhanoğlu, Ante Rebić și mai ales Theo Hernández, fotbalist rar, care aleargă ca odinioară interistul Zanetti, care are ceva din puterea Tractorului, dar și marchează ca Pippo Inzaghi.

La drept vorbind, nu există puncte slabe în echipă, toți sunt buni: și Donnarumma, și Krunic, și Tonali, și Saelemaekers. Și de pe bancă vin soluții mult peste media europeană: și Dalot, și Hauge, și Castillejo, și Brahim Diaz, și Daniel Maldini, și Lorenzo Colombo, care pare un locotentent ideal, ca-n filme.

Și Tătărușanu al nostru a reușit să se adapteze și, când joacă, să mai aducă aminte de el însuși cel de acum zece ani.

O lecție despre putere

Întoarcerea lui AC Milan e o veste bună, foarte bună, pentru fotbalul italian, care și el a fost îndoliat de moartea marelui Paolo Rossi. Și o scriu deși sunt, mereu am fost, admiratorul lui Internazionale Milano. Acum, abia aștept să își revină și Juventus și să devină Pirlo marele antrenor care poate fi.
Pentru că – și aceasta e lecția – nimeni nu poate fi cu adevărat puternic atunci când adversarii săi sunt slabi. Serie A, dacă va mai fi vreodată un far, are nevoie de toate marile sale echipe, și de lombarde, și de romane, și de minunile sudului.

Și, desigur, de aceea care de acum va juca pururi pe Stadionul „Diego Armando Maradona”: indimenticabila Napoli.