Fotbalul e o poveste

N-ați uitat: fotbalul este un joc al imaginarului, o întreprindere serioasă crescută în marginea viselor

Așa cum știu toți povestitorii, fie și din instinct, de cum apare voința se naște tensiunea, deîndată ce există tensiunea avem conflictul și, la urma-urmei, conflictul este cel care naște povestea.

Tribunele, înainte de teatrul absurd, dureros, înspăimântător și necesar al zilelor noastre, obișnuiau să fie pline de oameni, adică de povestitori. Fotbalul există pentru a fi văzut, auzit și povestit.

Mereu altă poveste

Din fericire, nu toți povestitorii spun aceeași poveste. Unanimitatea ne-ar face rău. Cine încearcă să le asculte pe toate observă repede că fiecare generație crede în alte mituri și în alți eroi.

Seniorii au văzut prima dată marea frumusețe la Pelé. Și n-au seniorii dreptate? Cine a mai fost ca Pelé? Cine a mai cucerit trei cupe mondiale, prima înainte de majorat? Nimeni.

A existat Mexico ’70, dar a existat și Mexico ’86. A fost Mundialul lui Maradona. Și cine a mai fost ca Maradona? De asemenea: nimeni.

Cel mai omenesc și strălucitor gri

Tribuna știe: ca să avem o nouă poveste, trebuie acum să așezăm între ei tensiunea. Trebuie să avem un conflict, așa că lansăm întrebarea inutilă și inevitabilă: care a fost mai bun?

În Diego Armando Maradona și-au dat întâlnire toate contrastele. Când alb orbitor, când negru adânc, el a fost, de fapt, de cel mai omenesc și strălucitor gri. Maradona, făcându-se tuturor totul, a dat fiecăruia ce a vrut să vadă.

Unii au vrut să vadă doar mâna de șarlatan pe care a nemurit-o mâna lui Dumnezeu, alții dimpotrivă au ales să rămână cu golul secolului și să-l proclame zeu.

Iar prăbușirea lui Diego Armando Maradona a fost la fel de spectaculoasă ca înălțarea. Un copil dintr-o mahala argentiniană cucerește lumea, schimbă visele, doar el se poate ajunge, doar el se poate doborî, iar el chiar se prinde din urmă și se trage în jos, atât de omenește.

Templul exagerărilor

Așa zeu cum a fost proclamat de norod, Maradona nu va fi totuși uitat. Legenda sa are toate acele elemente ale poveștilor care rezistă în trecerea timpului. Desigur, dacă vor mai exista sapienși, adică oameni înțelepți.

Cel puțin va continua să existe pe pământ stadionul Diego Armando Maradona din Napoli, templu al unei religii în care se slăvesc exagerările. Poate că sfârșitul va fi fericit și povestea lui Maradona va rămâne pentru totdeauna, tocmai pentru că nu e ușor pentru oameni să înțeleagă că pot exista în același timp și un obraz gros și o inimă foarte mare, și o minte atât de ageră care îngăduie atâtea prostii.

Și dacă au mai existat și alții?

Dar mai e o poveste. Între Pelé și Maradona au fost anii lui Cruyff. Și nu sunt puțini nici aceia care povestesc acest adevăr: Cruyff a fost un geniu fără egal, rebel, capricios, vizionar și chemat, de asemenea, să lumineze și să se autodistrugă.

Și câte povești nici nu mai știm, fiindcă povestitorii lor nu au putut să le înregistreze sau să le fotografieze sau pur și simplu pentru că povestitorii lor s-au stins.

Să nu mai fi existat un alt Pelé, un alt Maradona, un alt Cruyff, pierduți în cine știe ce cartier din America Latină sau la periferia unei metropole europene? Chiar a început istoria cu adevărat cu Mundialele de după război? E peste poate.

Alți ochi, alți eroi

Povestea e că în vremea aceea veche nu priveam toți către aceleași terenuri. Acum însă…

Și cei foarte tineri astăzi vor vorbi la trecut despre Messi și despre Cristiano Ronaldo și nenumăratele lor baloane de aur și ei vor spune o poveste care va fi ascultată, dar doar pentru o vreme și doar cu o jumătate de ureche, fiindcă alți și alți și alți eroi se vor naște.

N-ați uitat: fotbalul este un joc al imaginarului, o întreprindere serioasă crescută în marginea viselor.

Și toți acești noi eroi vor fi nemaivăzuți, fiindcă alți ochi îi vor vedea pentru prima oară. Și, dacă vreți să știți, poate că aceasta e toată povestea. Aceasta: povestea poveștilor.