Nu există echipă pentru bătrâni
De ce suntem din nou în afara marelui joc și de ce sunt Coman și Man prea în etate la doar douăzeci și doi de ani?
Dacă s-ar trezi astăzi un (tele)spectator care nu a mai urmărit fotbalul de douăzeci de ani și s-ar uita din nou către fenomen, ce ar vedea el prima dată? Sunt câteva lucruri frapante: în ultimele decenii fotbalul s-a schimbat radical, nu doar tehnico-tactic (să păstrăm și o expresie de odinioară). Globalizarea face tot mai greu (dacă nu imposibil) un „fenomen organic”, precum Ajax-ul de acum cincizeci (da!) de ani.
Victoria regulilor pieței
Marile echipe ale lumii sunt astăzi simple selecționate mondiale. Apare un jucător-miracol în Gabon? Mâine e la Arsenal, poimâine e la Real Madrid sau Manchester City.
Apoi, victoria totală a regulilor pieței. Fotbalul a devenit tot mai puțin joc și tot mai mult piață. Iar regulile pieței dictează și noul vocabular.
Așa am ajuns noi obsedați de „masă salarială” și de „marfă” din ce în ce mai proaspătă: fotbaliști mereu mai tineri și mai tineri, adolescenți maturizați repede pentru un profit sigur. Un fotbalist de douăzeci de ani astăzi este ce era unul de douăzeci și cinci de ani acum un sfert de secol.
Adio, romantism, maidane și foame!
Fotbalul, cel mai popular joc al ultimelor două veacuri (tot folosesc mari unități de timp pentru a arăta clar că vorbim despre o schimbare istorică), și-a pierdut romantismul, maidanele și foamea.
A devenit tot mai organizat și mai previzibil. Se aleargă mai mult, se joacă într-un ritm de viteză amețitor și aproape a murit driblingul.
România a ratat trenul. Odinioară samsarii din fostul județ agricol Ilfov au început să cumpere pământ pentru oi și s-au trezit, peste noapte, putred de bogați (adjectivul nu e ales la întâmplare).
Acesta a fost tot marele lor proiect antreprenorial (vorba vine). Acesta a și rămas nivelul la care, moromețian, discutăm.
Târziu!
Fotbalul românesc, pentru a se salva, trebuia să prindă această șansă extraordinară de a deveni o pepinieră europeană (rol preluat în Europa de Est de Serbia, Croația și, mai nou, Ucraina). Am făcut totul târziu și pe jumătate.
Și regula U21 a trebuit să fie impusă, în loc să fie chiar regula de bază în organizarea cluburilor românești, singura lor șansă de a rămâne competitive măcar în Balcani.
Partea a doua a carierelor
La treizeci (și) de ani de la decembrie 1989, România trebuia să fie împânzită de academii unde se pregătesc copii și tineri, care la optsprezece ani să joace deja titulari măcar la cluburi mici și mijlocii. Cum nu e cazul, ne-am refugiat în imaginar, unde Coman și Man încă sunt tineri și atractivi în galantar.
Deși după noile reguli ale marelui joc sunt, pur și simplu, deja în partea a doua a carierelor. Jucători tineri sunt Ansu Fati și Pedri, japonezul-minune Kubo (care aparține de Real Madrid) sau englezul Bellingham.
Rashford e deja un clasic al jocului la douăzeci și trei de ani. Și mai clar: Jadon Sancho și Haaland sunt, la douăzeci de ani, consacrați.
Așa-zisa calitate românească
Ca să întregim comparația, la vârsta lor, dacă „aveau calitate” (altă expresie impusă de economia de piață), aveau deja suta de meciuri într-un campionat de top. Din nou, nu e cazul. Vorbim deci despre calitate românească, necultivată, bună și ea, dar doar acasă la noi.
Terenurile de fotbal nu se pot scoate la bișnițărit la fel de ușor ca o pârloagă din Pipera, ăsta e cusurul lor.
Și așa vor ajunge perlele fotbalului românesc să învețe în curând alte noi expresii și cuvinte frumoase din noul vocabular, împrumutate din alte sporturi: vor spera „să prindă minute” afară.