Ce-o să fie, ce-o să fie?

Noile începuturi obișnuiesc să aducă marile speranțe. Totuși, cât de mari pot fi speranțele noastre de microbiști români, la acest început de toamnă și de lume care încearcă să dribleze molima pangolinului?

Chiar și cu victoria cu Irlanda de Nord ratată prostește, echipa națională a fost revigorată de Mirel Rădoi, care a știut cum să îl ia până și pe capriciosul Denis Alibec (probabil cel mai talentat fotbalist român încă în activitate).
În Austria, România a jucat chiar ofensiv, ceea ce nu s-a mai întâmplat în secolul XXI. Este, oricum ne-am uita, o noutate.

Bucurie prematură și caraghioasă?

Rădoi are, categoric, instinct de tehnician, dar este și el la începutul drumului, care ocolește tocmai prin Reykjavík. Fără o victorie în Islanda, ba mai mult, fără o victorie cu Ungaria (sau Bulgaria), bucuria de la Klagenfurt rămâne cum a intuit Dan Petrescu – prematură și caraghioasă.
Dar România are puterea, pe acest val de optimism, să se califice la Euro 2020 din 2021. Minunata lume nouă ne aduce, de asemenea, fructele amânărilor.

Haida, haida! Unde?

Liga 1 n-a început tocmai rău. Iar noul Dinamo, acum de limbă spaniolă, arată promițător. Borja Valle e posibil să fie cel mai interesant jucător din prima noastră divizie de mulți, mulți ani încoace.
Deocamdată, de asemenea, până la un proiect coerent mai e cale lungă. Însă Cosmin Contra poate să depășească tradiționalul haida, haida și să devină, în sfârșit, manager. A fi manager este o altă artă decât aceea de a fi antrenor și deocamdată se numără pe degetele unei singure mâini managerii din fotbalul românesc.
FCSB a început bine, apoi s-a poticnit în Voluntari. Se mai întâmplă când joci cu echipa finului Pandele, cu două săptămâni înainte de alegeri.
La Cluj, pe de altă parte, Petrescu n-are timp de visuri. El e cel mai lucid tehnician român, e incomod, e insuportabil și are rezultate. Va fi dificil să ia altcineva titlul, mai ales că la Craiova se întâmplă ce s-a întâmplat mereu după euforie: Universitatea e o echipă mahmură.

Câteva misiuni imposibile

Dincolo, în Europa, în Anglia va fi infinit mai greu pentru Liverpool să iasă campioană de două ori la rând, chiar și după victoria cu Leeds. Chiar așa: promovarea lui Leeds în Premier League e vestea bună a anului. Pe de altă parte, Jürgen Klopp nu e Bill Shankly. Nimeni nu mai poate fi Bill Shankly. Iar City, Chelsea, United, Arsenal rămân niște coloși.
Cel mai interesant pariu se joacă însă în Italia, la Torino: va ajunge arhitectul Andrea Pirlo la rezultatele lui Zinedine Zidane? Tocmai l-a pierdut pe Higuain, care a plecat să se îmbogățească și să se bronzeze la Miami, la clubul mondenilor lui Beckham. Și nici Suarez nu mai e așa nerăbdător să ajungă în Il Calcio.

Se știe, Bayern Munchen

Cât despre Spania, Ronald Koeman ar trebui să fie Tom Cruise: misiunea sa este imposibilă, dar nu e prima dată când Koeman reușește imposibilul. Și îl mai are și pe Ansu Fati, lângă răzgânditul Leo Messi. Se schimbă generațiile, chiar și cele mai strălucite apun.
În Franța, PSG va avea cel mai greu an din ultimul deceniu și nu există nicio garanție că va mai prinde măcar o semifinală de Champions League.
Am ocolit Germania, fiindcă acolo lucrurile sunt, în fotbal și în viață, previzibile: la sfârșit, cum se știe de decenii, câștigă Bayern München.
Cum nu putem ieși din Caragiale, nu putem ieși, de asemenea, nici din Constantin Tănase: ce-o să fie, ce-o să fie? O să fie o nebunie. Doar asta rămâne sigur.