Până când?
Sfârșitul de sezon e marcat de pandemie, dezorganizare și incertitudini, un trofeu cucerit greu de FCSB (primul după cinci ani!), accidentarea lui Mbappé, șchiopătatul lui Juventus și revenirea lui Mircea Lucescu
Să nu omitem privirea de ansamblu: dacă își păstrează ritmul actual de succese, FCSB va mai pune mâna pe un trofeu abia în 2025 după Hristos, dacă va mai exista anul 2025 după Hristos. E un amănunt care justifică din plin bucuria din baza de la Berceni.
Covidul nostru istoric
Apoi, dezorganizarea noastră românească ne-a aruncat deplin, necontrolat în brațele pandemiei. Fotbalul nu e decât o oglindă a societății. Iar societatea românească pare că are covid istoric, nu îi mai miroase urât nici țara pe care a ridicat-o, și-a pierdut, probabil definitiv, și bunul gust.
Aproape că nici nu mai contează cine va mai lua titlul, cine va retrograda, dacă va mai retrograda cineva, cine va promova, dacă va mai promova cineva. Stăm cu țara în drum și nu știm ce să facem. Ne uităm și noi la ea, cum ne uităm cum ne dispare pădurea de sub nas. Suntem vechi, domnule, și am ajuns să folosim Dunărea, vorba unui mare reporter, doar pentru a ne face nevoile în ea.
Dar mai e ceva
Pe plan internațional, îți mai scoți pălăria în fața lui Zidane, deplângi debandanda de la Barcelona (sunt acțiuni care se pot face concomitent), regreți zborul frânt al lui Mbappé, apropierea lui Zlatan de finalul unei cariere fabuloase, te miră pașii piticului cu care Juventus se furișează spre titlu, te încânți de Leeds-ul nebunului de Bielsa.
Dar mai e ceva și e ceva important. La 75 de ani (mulți înainte!), Mircea Lucescu prinde, probabil, ultimul mare contract al carierei, la Dinamo Kiev. Nu este o întâmplare. Este o consecință.
Semnăturile marilor maeștri internaționali
Să semnezi pe milioane de dolari la o vârstă la care alți mari maeștri internaționali în fotbal semnează cel mult autografe – e o performanță pe care Mircea Lucescu o merită. În ciuda tuturor celor care vor să îi răpească din merite, Mircea Lucescu, un leu de titanică ambiție, rămâne, iată, excepțional până la ultimul act al propriei piese.
Zeci de ani de rezultate mari nu s-au născut din nimic. Toate au venit dintr-un cult, dintr-o obsesie pentru muncă. Mircea Lucescu s-a construit pe sine muncind.
Greu, adică bine
Omul care ni i-a dat pe Pirlo și Gabor, omul care ni l-a dat pe cel mai bun Dănuț Lupu, omul care ni l-a dat pe cel mai bun Sergen Yalçin, omul care a făcut carieră și în România, și în Italia, și în Turcia, și în Ucraina mai trage o carte. Ajunge la Kiev într-un mediu ostil, unde îi va fi greu, ceea ce – în logica lui Mircea Lucescu – înseamnă că e bine.
Până când? Răspunsul e elementar, dragul meu Watson și dragi toți: până la sfârșit.
Orice altceva ar fi totuși mult prea puțin.
Andrei Crăciun