Dinamo: scurt ghid al eșecului

Zece pași siguri către ratare: Dinamo i-a bifat cu entuziasm

Chiar dacă nu va retrograda, din Dinamo București se mai poate alcătui astăzi cel mult un ghid al eșecului. Generația Ricardo Grigore – Mihai Popescu va fi ținută minte exclusiv pentru incompetență și inadecvare.

Dinamo București poate servi oricui ca exemplu negativ. Iată cum nu se conduce un club profesionist de fotbal.

Poză și datorii la Fisc

Pasul unu: nu se lasă pe mâna unui patron care înțelege din fenomen doar poza și care, în afaceri, s-a remarcat mai ales prin datoriile la Fisc. Un patron care vrea să vândă, dar, stai așa, că de fapt nu vrea să vândă. Sau mai rău, un patron care vrea să vândă, dar nu mai are ce, fiindcă nu e în stare să oprească prăbușirea propriului business. Un patron care vrea să vândă, dar nu are cui, așa că vinde în fiecare săptămână, din gură, altcuiva. Un patron care n-a fost în stare să tranșeze relația cu suporterii, care n-au ajuns nici acționari majoritari, n-au rămas nici doar fani, întreținând o atmosferă încinsă, care e propice doar scandalurilor.

Pasul doi: nu se lasă la conducere un manager care impune fotbaliști peste capul antrenorului, așa cum a arătat Gazeta că s-a întâmplat în cazul Bălănescu-Popescu-Uhrin.

Pasul trei: nu se schimbă antrenorii, medicii, masorii ca șosetele. Instabilitatea n-a dus niciodată la altceva în afară de ratări.

Pasul patru: nu creezi discrepanțe salariale nejustificate, cu atât mai mult pe criterii de țară de origine, nu-i plătești pe români mult mai prost, doar fiindcă merge și așa. O să te alegi cu bisericuțe, un vestiar divizat și o ostilitate stupidă între colegi într-un joc totuși de echipă.

Când te bat juniorii ca pe covoare
Pasul cinci: nu te repezi să îți bagi jucătorii în șomaj tehnic, ciupind bani ca un sărman patron de covrigărie. Altfel, te trezești că te bat ca pe covoare chiar și juniorii FCSB, un club care numai în juniori n-a băgat bani.

Pasul șase: îți tratezi fostele glorii cu respect. Un club care nu știe să își aprecieze trecutul – iar Dinamo are trecut – nu are totuși niciun viitor.

Pasul șapte: nu angajezi sub denumirea de fotbaliști niște băieți puși pe petreceri și trăit viață ʺbunăʺ fără muncă multă. Sau măcar te asiguri că sunt în stare să dea o pasă simplă cu latul, o centrare mai acătării, să alerge o sută de metri fără să gâfâie ca un milițian obez în urmărirea unui hoț slim-fit.

Pasul opt: îți rezolvi situația stadionului, astfel încât să ai totuși o casă sigură. Echipele nomade, echipele vagante au farmecul lor, dar Dinamo obișnuia să aparțină unui loc, unei comunități, venea de undeva.

Pasul nouă: dacă totuși ai un antrenor, atunci ar fi bine să fie unul care a mai demonstrat ceva, a mai avut rezultate sau arată măcar potențial. Mihalcea e simpatic, dar nici n-a avut rezultate, nici echipele sale n-au arătat măcar o determinare care să indice că jucătorilor li s-a umblat la moral (cum arătau echipele lui Rădoi, de exemplu).

Pasul zece: nu te umpli de ridicol sistematic, vânturând fantezii despre viitorul de aur, când prezentul te arată sub onorabila trupă din Clinceni.

Relația „câini”-„cormorani”
Acestea fiind spuse, singura bucurie recentă a multor dinamoviști rămâne recentul titlu câștigat în Anglia de Liverpool, venit după treizeci de ani, o viață tânără de om.

Mulți suporteri ai „câinilor” sunt și suporteri ai „cormoranilor”, iar asta se întâmplă din mai multe motive: o iubire față de aceleași culori, coincidența vârfurilor de glorie ale celor două cluburi, încleștări directe care le-au lăsat dinamoviștilor amintiri puternice și destule motive de mândrie. Așa s-a scris istoria.