Andrei Crăciun

Freelancer nu înseamnă că poți scrie tot ce îți trece prin minte. Freelancer ești când îți pasă ce scrii. Poate prea mult

Biografie completă Toate articolele
Cele mai noi articole de Andrei Crăciun
Cum așteptăm nemții

Pentru masochiștii care iubesc încleștările din fostul Sector Agricol Ilfov, s-a desfășurat clasicul Clinceni-Voluntari, încheiat cu tradiționalul 1-0, de data aceasta pentru Voluntari. A fost o partidă la capătul căreia comentatorii ar fi avut nevoie de consiliere psihologică.

Mașinăria de […]

...

Unde a dispărut zâmbetul?

La ora la care pleacă spre tipar aceste rânduri, Liverpool e încă pe locul 7 în Premier League, are, așadar, un sezon mizerabil. S-ar mai putea salva cucerind Champions League, dar e improbabil, fiindcă Bayern München sau Manchester City sunt, […]

...

Primăvara românilor

O primăvară europeană este o unitate de măsură valoroasă. Unde ne aflăm? Aici: avem o mână de români în elită. Restul sunt vorbe.

În Champions League stăm atât de rău încât dacă nu întoarce Juventus rezultatul de la Porto riscăm […]

...

FCSB nu e Steaua, e un talcioc

Mai e în plină desfășurare și telenovela Buziuc, dar asta până mâine se va uita

Victorie grea și chinuită, așadar, pentru echipa celor patru consoane. E o greșeală aici. De fapt, trăim mai multe confuzii. Prima: FCSB nici nu este […]

...

Epilog la cazul Colțescu

Colțescu n-a fost rasist, dar a fost cu siguranță neinspirat, se putea exprima mai elegant și n-ar mai fi ajuns să poarte deja, chiar dacă nedrept (spun uefajudecătorii), o etichetă. De ce să ajungi totuși aici?

O problemă de vocabular

[…]

...

Oamenii din oglindă

Până la CFR-FCSB și dubla Dinamo-FCSB din Cupă, câte ceva despre năravul din fire

Permalink to Oamenii din oglindă
vineri, 12 iunie 2020, 11:40

Și fotbalul românesc, la fel ca toată societatea românească, stă pe câteva tare de caracter care îi asigură căderea. Acestea sunt știute de când lumea și sunt bine consemnate măcar de la Caragiale încoace (108 ani de la moarte, la începutul acestei săptămâni). Să nu ne sfiim să le amintim: lașitatea și trădarea, ploconul și codeala, chiulul și scurtătura înspre căpătuială.

Iar acestea nu sunt excepțiile, ci norma și ele ne explică mai bine decât incapacitatea cronică a extremelor noastre de a mai da o centrare, nu la nivelul lui Pârcălab de acum cincizeci de ani, dar măcar la nivelul lui
Bănel de acum douăzeci.

La etajele sforilor care nu se văd
Așa, nu altminteri, stau lucrurile de la cel mai jos nivel până sus de tot, cât vezi cu ochii. Ba chiar și unde nu vezi cu ochii, în etajele sforilor care nu se văd, dar se simt.

Căci opusul mentalității de învingător, atât de des evocată, este mentalitatea de micuță ciupeală, chiar și când micuța ciupeală asigură o viață îndestulată și o glorioasă ratare a potențialului (lista e lungă și merge până la prea marele Alibec, coborât din Stan și Bran, după cum bine observa Radu Naum la începutul săptămânii).

Articolul 1 din Constituție
Facem și noi ce putem exact asta înseamnă. Micuța ciupeală este articolul unu din Constituția noastră nescrisă, dar rezistentă la orice schimbare, imposibil de șters și de comunism, și de tranziție, și de capitalismul de cumetrie, și de pandemie.

Iar rarii noștri campioni reușesc acolo unde majoritatea eșuează, tocmai fiindcă au curaj, nu-și trădează meseria, nu se mulțumesc să atârne la o masă, nu se dau înapoi de la a lupta cu greutățile, sunt prezenți în propria viață și o iau pe drumul cel greu.

A avea sau nu personalitate
În definitiv, asta e toată filosofia morală a unui campion dintotdeauna. Ce înseamnă, până la urmă, și atât de menționata expresie a avea personalitate? A avea personalitate înseamnă, printre altele, a nu fi nici plastilină, nici lichea. Personalitățile sunt, vedeți bine, tot mai rare.

Antrenorii cu spinări de salcie sunt studii de caz elocvente, iar tehnicianul cu nume de râu de la echipa celor patru consoane a fost deja bine analizat deunăzi de Cristian Geambașu. Pare un om la locul lui, dar nu e la locul lui decât în logica unei organizări greșite.

Se reia campionatul și ne luăm cu altele, și iar nu vom vedea pădurea de copaci. În lumea noastră, șmecheria vine înainte cinstei, onestitatea e o bătaie de joc, iar infractorii sunt modele. Ce ar fi putut să iasă de aici?

Și nici n-am apucat să deschidem subiectul dopajului, atins zilele trecute de Costin Ștucan în cazul Paul Pârvulescu. Cine nu trișează medical nu mai are nicio șansă?

Și dincolo de noi
Și suntem departe de a fi singurii care au renunțat la ceea ce în alte vremuri se numea demnitate umană. Cine nu are, de asemenea, nicio șansă? Cine nu truchează meciuri? Dar cine nu spală bani prin Cipru? Cât de mare este totuși farsa la care închidem ochii și ne astupăm urechile?

Oricât de ciudat ar suna, fotbalul pe care l-am iubit și de care, fără excepție, ne-am îndrăgostit în copilărie, așadar, în timpul marilor speranțe (și iluzii), nu este mai bun decât societatea care ni-l dă.

Când nu ne mai place ce vedem, ar fi bine să nu uităm că privim totuși într-o oglindă.

Comentează