Viața în reluare

Bineînțeles că e adevărat ce credeau clasicii: omul se obișnuiește cu toate. Ne-am învățat, iată, să trăim inclusiv suspansul unor meciuri de fotbal date în reluare, ca filmele de cinematecă

E mai multă adrenalină la un România-Tunisia din 26 iunie 1998 decât în delirul continuu care ne ține loc de prezent. Fotbaliștii aceia chiar erau ai noștri, blonzi, tineri și nemuritori.

Nu ne murise încă nimeni din generația de neuitat și încă mai credem că am fi putut fi campionii lumii, în lumea lui Romario și Roberto Baggio.

Previzibil și lent

Au trecut douăzeci și doi de ani, Anghel Iordănescu tocmai ce a făcut șaptezeci de ani, dă numele unui stadion în Voluntari și nu mai avem, pe termen scurt, nici măcar speranțe rezonabile. Fotbalul nostru recent a ajuns previzibil și lent, ca o pasă dată cu latul de Șoavă în oricare din cele douăzeci și două de meciuri bifate la națională.

Ne rămâne însă pentru totdeauna 7 mai 1986. Superb elogiul adus generalului în Gazetă deunăzi, excelent și interviul cu Iordănescu. Care are curajul să se povestească așa cum a fost acum 34 de ani la Sevilla, pe când era doar Puiu: înfricoșat, vulnerabil, generos și esențial.

Peripețiile „Bizonului”

La zi, ne mai amăgim cu peripețiile financiare ale „Bizonului” și cu părerile despre orice ale celor eliberați înainte de termen, care ne țin loc de vedete. Fotbalul românesc a ajuns să însemne doar discuții despre bani, țepe și faliment. Da, și speranțele se tocesc, așa cum se tocește și frica de moarte. Uite, nici măcar ridicarea unui nou stadion în Ghencea nu ne mai mișcă.

E groaznic, pentru că e adevărat

Prindem viață doar gâdilați cu sămânța scandalului: dacă s-ar boteza arena Talpan? E o enormitate atât de românească încât nu trebuie să ne mire că a fost vehiculată în piața publică, oborul nostru de zi cu zi.

Simbolurile adevărate – Lăcătuș, Duckadam, Tudorel Stoica, Emeric Ienei – nu mai ajung. Dacă nu e și bâlci, parcă nu mai avem nimic. Și e groaznic, pentru că e adevărat.

Prostia și zeii neputincioși

Într-atât ne-au sucit mințile și ne-au deformat inimile deceniile recente. Cum bine zicea și un filosof german cu nume de atacant la Werder Bremen și cum la fel de bine știe orice peluză românească: în fața prostiei, și zeii sunt neputincioși. Ne-am afundat în prostii și în nimic, ca în glod, băltim și, cel mai grav, e că nu mai avem sentimente. Mai avem, când și când, emoții primare, brute, nerafinate, iar ele nu mai au puterea să decurgă în statornicia unui sentiment.

Lumea noastră tot mai veche

Totul trece ca și cum n-ar fi fost, fără să lase nici măcar urme, deci amintiri: nimicul cu moț.

Iar peste alți douăzeci de ani, la următoarea pandemie, supraviețuitorii acestui timp vor privi aceleași reluări, dintr-o lume tot mai veche – care ce le va mai spune? Oamenii viitorului vor mai ști, oare, să ofteze?

Sau poate totuși, așa cum speră Gică Popescu, vom avea tren care ne va duce de la aeroportul Otopeni la Gara de Nord într-un timp rezonabil, conform mileniului III. Poate, până la urmă.