Andrei Crăciun

Freelancer nu înseamnă că poți scrie tot ce îți trece prin minte. Freelancer ești când îți pasă ce scrii. Poate prea mult

Biografie completă Toate articolele
Cele mai noi articole de Andrei Crăciun
Metoda reducerii la absurd

Prin absurd, Craiova, după victoria de la Cluj, ar putea avea șansa ei să termine prima. Absurdul ar fi fost ca pipereanul să nu răspundă unei măgării de acum trei ani cu una nouă. Tinerii și natura noastră Craiova s-a jucat […]

...

Dinamo: scurt ghid al eșecului

Chiar dacă nu va retrograda, din Dinamo București se mai poate alcătui astăzi cel mult un ghid al eșecului. Generația Ricardo Grigore – Mihai Popescu va fi ținută minte exclusiv pentru incompetență și inadecvare. Dinamo București poate servi oricui ca […]

...

Nivelul la care discutăm

Trebuie să recunoaștem că nu se joacă atât de rău după aceste luni de „coronapauză”. N-a crescut nivelul primei noastre divizii, dar nici n-a scăzut dramatic. Suntem, românește vorbind, tot pe acolo. CFR Cluj este – detașat – echipa cea […]

...

Oamenii din oglindă

Și fotbalul românesc, la fel ca toată societatea românească, stă pe câteva tare de caracter care îi asigură căderea. Acestea sunt știute de când lumea și sunt bine consemnate măcar de la Caragiale încoace (108 ani de la moarte, la […]

...

Afaceri românești

Problema: și dacă ajungem să avem o limită maximă de spectatori care pot asista la un meci de fotbal în noua libertate, la ce ne folosește? Căci: caraghioslâcul este că ea nu ar fi fost atinsă nici înainte de pangolinul […]

...

Viața în reluare

Bineînțeles că e adevărat ce credeau clasicii: omul se obișnuiește cu toate. Ne-am învățat, iată, să trăim inclusiv suspansul unor meciuri de fotbal date în reluare, ca filmele de cinematecă

Permalink to Viața în reluare
vineri, 8 mai 2020, 9:51

E mai multă adrenalină la un România-Tunisia din 26 iunie 1998 decât în delirul continuu care ne ține loc de prezent. Fotbaliștii aceia chiar erau ai noștri, blonzi, tineri și nemuritori.

Nu ne murise încă nimeni din generația de neuitat și încă mai credem că am fi putut fi campionii lumii, în lumea lui Romario și Roberto Baggio.

Previzibil și lent

Au trecut douăzeci și doi de ani, Anghel Iordănescu tocmai ce a făcut șaptezeci de ani, dă numele unui stadion în Voluntari și nu mai avem, pe termen scurt, nici măcar speranțe rezonabile. Fotbalul nostru recent a ajuns previzibil și lent, ca o pasă dată cu latul de Șoavă în oricare din cele douăzeci și două de meciuri bifate la națională.

Ne rămâne însă pentru totdeauna 7 mai 1986. Superb elogiul adus generalului în Gazetă deunăzi, excelent și interviul cu Iordănescu. Care are curajul să se povestească așa cum a fost acum 34 de ani la Sevilla, pe când era doar Puiu: înfricoșat, vulnerabil, generos și esențial.

Peripețiile „Bizonului”

La zi, ne mai amăgim cu peripețiile financiare ale „Bizonului” și cu părerile despre orice ale celor eliberați înainte de termen, care ne țin loc de vedete. Fotbalul românesc a ajuns să însemne doar discuții despre bani, țepe și faliment. Da, și speranțele se tocesc, așa cum se tocește și frica de moarte. Uite, nici măcar ridicarea unui nou stadion în Ghencea nu ne mai mișcă.

E groaznic, pentru că e adevărat

Prindem viață doar gâdilați cu sămânța scandalului: dacă s-ar boteza arena Talpan? E o enormitate atât de românească încât nu trebuie să ne mire că a fost vehiculată în piața publică, oborul nostru de zi cu zi.

Simbolurile adevărate – Lăcătuș, Duckadam, Tudorel Stoica, Emeric Ienei – nu mai ajung. Dacă nu e și bâlci, parcă nu mai avem nimic. Și e groaznic, pentru că e adevărat.

Prostia și zeii neputincioși

Într-atât ne-au sucit mințile și ne-au deformat inimile deceniile recente. Cum bine zicea și un filosof german cu nume de atacant la Werder Bremen și cum la fel de bine știe orice peluză românească: în fața prostiei, și zeii sunt neputincioși. Ne-am afundat în prostii și în nimic, ca în glod, băltim și, cel mai grav, e că nu mai avem sentimente. Mai avem, când și când, emoții primare, brute, nerafinate, iar ele nu mai au puterea să decurgă în statornicia unui sentiment.

Lumea noastră tot mai veche

Totul trece ca și cum n-ar fi fost, fără să lase nici măcar urme, deci amintiri: nimicul cu moț.

Iar peste alți douăzeci de ani, la următoarea pandemie, supraviețuitorii acestui timp vor privi aceleași reluări, dintr-o lume tot mai veche – care ce le va mai spune? Oamenii viitorului vor mai ști, oare, să ofteze?

Sau poate totuși, așa cum speră Gică Popescu, vom avea tren care ne va duce de la aeroportul Otopeni la Gara de Nord într-un timp rezonabil, conform mileniului III. Poate, până la urmă.

Comentarii (2)Adaugă comentariu

Tibi (1 comentarii)  •  8 mai 2020, 11:50

"părerile despre orice ale celor eliberați înainte de termen, care ne țin loc de vedete." - nimic mai adevarat. Sper ca fotbalul romanesc sa dispara complet din grila canalelor de sport (in pay per view nu cred ca o va fi introdus vreodata). Daca banii platiti astazi pentru drepturile tv ar fi directionati catre oricare alt sport national (handball, baschet, rugby...), cu siguranta am avea rezultate si evolutii infinit mai bune pe plan european si mondial. In Romania fotbalul nu mai e de mult un sport; e intradevar un fenomen, dar in sens golanesc.

Umila parere (1 comentarii)  •  8 mai 2020, 15:20

Am contestat autenticitatea virusului cel ghidus care se plimba prin lume ca un globetrotter, din acest motiv mi-ai cenzurat primul comentariu? Imi place sa cred ca nu, altfel va trebui sa ne gandim serios la posibilitatea de-a fi pasibili penali pentru contestarea autencititatii existentei sale, asa cum este cazul Holocaustului. Halal democratie!!!

Comentează