Andrei Crăciun

Freelancer nu înseamnă că poți scrie tot ce îți trece prin minte. Freelancer ești când îți pasă ce scrii. Poate prea mult

Biografie completă Toate articolele
Cele mai noi articole de Andrei Crăciun
Jordan, miliardele și etica muncii

E ciudat cum fotbaliștii trebuie să se abțină de la a se îmbrățișa, ducând jocul într-o nouă ordine mondială a bucuriei (ați văzut Borussia Dortmund-Schalke?). Bucurie care, de-acum, seamănă tristeții, tot așa cum urâtul e noul frumos. Până nu ne […]

...

Viața în reluare

E mai multă adrenalină la un România-Tunisia din 26 iunie 1998 decât în delirul continuu care ne ține loc de prezent. Fotbaliștii aceia chiar erau ai noștri, blonzi, tineri și nemuritori. Nu ne murise încă nimeni din generația de neuitat […]

...

La ce ne întoarcem

Omul rămas singur cu sine riscă să descopere câte parale face atunci când oborul e închis. Pandemia ar fi putut fi un prilej de reflecție, de melancolii, dar și de planuri de viitor în conformitate cu mileniul. N-a fost chiar […]

...

Alba-neagra cu Dinamo

Făcând balet ostentativ deasupra falimentului, creditorul din Groapă strigă că vine lupul și nu mai e nimeni care să dea ureche, întru ascultare. Managementul penibil al lui Dinamo este, în rezumat, istoria tranziției noastre către nimic. Pururi lângă circ Clubul […]

...

Noua ordine mondială a amintirilor

Anul 1996, ziceam, secolul XX, mileniul II. Era pe vremea când fotbalul se juca între oameni, nu între galactici, extratereștri și alți zei. Îmi amintesc bine acea echipă pentru că, nereușind să aleg între Barcelona și Real, alesesem să-mi fac […]

...

Terapia prin nostalgie

Cum ne îndurăm totuși vremurile? Paradoxul face să ne încântăm la virale infantile și să privim către actele de binefacere ale sentimentalilor infractori eliberați înainte de termen. E prea puțin

Permalink to Terapia prin nostalgie
luni, 23 martie 2020, 9:21

Poate că acesta este răgazul de care aveam nevoie pentru a ne aminti că omul a avut cândva și memorie și chiar ea era cea care îl despărțea de animal.

Poate că acesta este răgazul să ne amintim de poveștile pe care bunicii ar trebui să le spună nepoților, în loc să-și riște viețile la ruleta nepăsării prin parcuri și la coadă la alimentară.

Baricadele sunt o inimă
Trebuie să existe o cale de rezistență dincolo de mesajele încurajatoare ale milionarilor care ne îndeamnă de pe domeniile lor private să stăm liniștiți în micile noastre apartamente.
După ce trece balamucul, ar trebui poate să ne amintim și că lumea este bolnavă în mai multe feluri. Că Neymar Jr. ia milioane să pună poze cu el la coafor, iar cercetătorii sunt subiect de bancuri.
Rezistența: baricadele sunt întotdeauna o inimă. Ce fel de inimă are timpul nostru?

De când exista eternitatea
Au fost vremuri mai înțelepte, în care oamenii, chiar și vedete, rămăseseră cu picioarele pe pământ. La acele timpuri vă propun să ne întoarcem: o terapie prin nostalgie.

Avem o formidabilă arhivă a trecutului nostru: internetul. Să o folosim și să ne luăm de acolo curajul. Marele cronicar uruguayan care a fost Eduardo Galeano scria despre Pelé că „trecea printre adeversari ca un cuțit”, iar când se oprea, adversarii se pierdeau în labirinturile pe care le desenaseră picioarele lui”.

Să ne întoarcem în 1970 și să îl vedem pe Pelé, fiindcă, scria tot Galeano, ce ne-a oferit Pelé au fost „momente atât de apropiate de eternitate încât ne permit să credem că eternitatea există”.

Înapoi la bucuria împărtășită
Să ne întoarcem, prieteni, la arhiva noastră sentimentală, la copilărie, fie că magia copilăriei ne-a prins în 1938, 1954, 1978 sau în nopțile magice ale Italiei din 1990.

Să ne întoarcem la bara de la Cardiff și la visul american din 1994, să ne întoarcem la capul lui Zizou deasupra Braziliei din 1998, până și la nemernicul de Byron Moreno, arbitrul acela perfid ca un pui de COVID, care a zdrobit Italia la începutul mileniului III.

Să ne întoarcem la Maradona, la Di Stefano, la Eusebio și Beckenbauer sau la legendele din orașele noastre de la capătul pământului, la Balaci, la Dobrin și la Hagi și la toți fotbaliștii uriași care n-au apucat să fie uriași.

Rostul memoriei
Și să nu uităm ce rost au până la urmă toate acestea: fotbalul n-a fost dintotdeauna o industrie a pariurilor și nici măcar o simplă industrie de spectacol. Fotbalul a fost mai demult, înainte să naufragiem, o bucurie împărtășită, iar peluzele se umpleau cu marile speranțe fără nicio campanie de marketing.

Și poate că acesta este rostul: să nu mai uităm.

Comentarii (5)Adaugă comentariu

Emilian (1 comentarii)  •  23 martie 2020, 10:32

Felicitari ! Si adevarat si dureros. Intr-un cuvant, frumos!

mg (39 comentarii)  •  23 martie 2020, 12:46

..de unde și expresia "memorie de elefant".. :)))

Stefanita (9 comentarii)  •  23 martie 2020, 15:32

Frumos spus! Cat ar fi tentatia de repudiere a fotbalului actual, trecutul nu ne lasa. Voi cauta pe youtube niste uriasi sa vizionez impreuna cu fii-miu. Strabunicul lui a jucat “back stanga”.

motanul incaltat (68 comentarii)  •  23 martie 2020, 23:19

Daca ai fost pe Central in anii cind juca Balaci era da ceva aparte----Balci nu lua milioane de dolari sa i se puna poza la coafor, dar afisele de pe marginea terenului ne invatau ca "nici o masa fara peste" .... in conditiile in care orasul era in "plin desert" iar pe stadion toti dar absolut toti mincau nu scrumbii ci seminte prajite...

Alex777 (1 comentarii)  •  24 martie 2020, 17:21

...cred ca aici este marea problema, acum nu stim decat sa ne improscam cu noroi unii pe altii iar cei profitori sa-si umple buzunarele!

Comentează