Vremea coronavirusului: timpul care ne-a rămas

Ce e de făcut (și) cu lumea sportului în lumina unei pandemii globale?

Aflați în plină isterie globală cu privire la coronavirus (mai ales că veni și la noi, la Gorj), această imprevizibilă gripă chinezească, să nu lăsăm să ne scape cel mai frumos gest care s-a întâmplat în fotbalul mondial în ultimul timp. Îl știți? S-a petrecut pe Teatrul Viselor din Manchester, iar asta nu e o coincidență.

Vai celor singuri!

Cel mai frumos gest a fost acesta: în locul copiilor-mascotă, fotbaliștii au intrat pe teren alături de seniori cu vârste cuprinse între 61 și 87 de ani. O reverență față de vârsta, teoretic, de aur, care se face atât de rar că nici nu mai contează că totul a fost parte a unei campanii publicitare la ciocolată, prin care în subsidiar se atrage atenția asupra problemelor generate de singurătate. Așadar: vai celor singuri! – dacă mai știți acest titlu de odinioară.

Stingeți lumina pe Pământ și vedeți ce rezultă!

În afara problemelor de aprovizionare, ca să nu ne prindă apocalipsul neghiftuiți, aceleași din Milano la Tecuci, fiindcă isteria e o boală comună omului indiferent de paralela unde-și duce existența, în afara posibilității suspendării Jocurilor Olimpice din Japonia (sau mutarea lor la Londra sau Moscova), în afară de calculele specialiștilor în calcule despre câți bani se pierd (și se câștigă) în trena coronavirusului, vă propun să folosim aceste momente și pentru puțină reflecție.
Să ne gândim, ca orchestriștii de pe Titanic: ce facem cu timpul care ne-a rămas? Vorba ceea: vreți să vedeți cât valorează civilizația umană? – stingeți lumina trei zile pe Pământ și veți vedea!

Fiți trecători!

Fotbalul italian se joacă, dar fără spectatori, în Lombardia se închid orașe ca pe vremea ciumei, planeta e în fierbere pentru o gripă cu marketing bun, ceea ce demonstrează o dată în plus că omul trăiește mai mult în imaginar. Practic, până acum coronavirusul a demonstrat că e un fel de FC Voluntari, dar se scrie și se vorbește despre el de parcă ar fi echipa celor patru consoane patronate de brânzovenescul din Pipera.

Cunoașteți aceste vorbe atribuite lui Iisus Hristos? „Fiți trecători!” Ele sunt prezente într-o evanghelie apocrifă (după Toma, necredinciosul). Nu circulă, pentru că nu au intrat pe lista vorbelor „oficiale”, așa că nici nu se mai ia aminte la ele: „Fiți trecători!”. Dar cine vrea să fie trecător? Trăim mereu timpul în care toți suntem eterni și de neînlocuit – o omenire de Ivani Ilici.

Nu e prea mult?

Ce vreau să vă spun este că nu mai știm să ne lăsăm purtați de timp, cu atât mai puțin să ne gândim la câte ni se întâmplă: sărim de la o catastrofă la următoarea, fără răgazul unor tristeți sau bucurii adevărate. E abia februarie și deja am traversat, la știri, un război mondial anul ăsta. Plus că „meciul secolului” se joacă de două ori pe săptămână. Nu e prea mult?
Și abia aceasta este adevărata apocalipsă a timpului nostru, și poate că am trecut pe lângă ea fără să mai băgăm de seamă.

Bucuriile și tristețile adevărate

Dusă va fi și această gripă chinezească, stadioanele se vor redeschide, Lombardia se va vindeca, Liverpool va câștiga campionatul în Anglia, și asta va valora, dincolo de economia de piață, mai mult decât un Champions League (ce ziceți de Bayern campioană în acest sezon?), Ianis Hagi va mai rata penalty-uri și va mai face meciuri ireale la Glasgow și în Europa League, dar nu trei consecutiv, și ne vom îndrepta toți spre altă ieșire din scenă.

Dar ce facem, ce facem cu adevărat vreau să spun, cu timpul care ne-a rămas? E prea târziu să mai învățăm o bucurie sau o tristețe adevărată? Seniorii din Manchester nu ne-au dat un răspuns. Cine sunt cei singuri?