Ce rămâne: trista poveste a dopajului din sportul românesc
Știrea e seacă: toți (toți!) cei patru halterofili români care au participat la Jocurile Olimpice de la Londra din 2012 (Florin Croitoru, Roxana Cocoș, Gabriel Sîncrăian și Răzvan Martin) au fost depistați pozitiv în urma reanalizării probelor

Bilanț: România a pierdut două medalii olimpice și riscă să nu mai poată trimite niciun halterofil la Tokyo, în acest an. Nu vorbim deci de o întâmplare, ci de un fenomen. Nu avem de a face cu un caz – cazul presupune excepționalul. Din păcate, „cazul” arată a sistem.
Cât ne interesează de fapt?
Sunt mai multe valuri de tristețe care înconjoară această știre. Se vorbește despre o rușine națională, dar adevărul este că nu trăim această rușine. Adevărul este că despre acești sportivi aflăm doar în anii marilor competiții și în situații ca aceasta de acum. Îți poate fi rușine de ceva ce nu te interesează? Suntem nedrepți fiind interesați de situația unui sport doar la bucurii mari sau la necazuri mari?
O privire în oglindă și umbrele noastre
Adevărul este că sportul nostru nu a privit niciodată în față, cu deplină sinceritate, problema dopajului. Adevărul este că nu am vizitat până la ultimele consecințe trecutul sportului românesc în comunism și nu mai știm cât este adevăr și cât este minciună în legendele unui timp încărcat de glorie (cu ce preț?).
Adevărul este că suntem și îngrozitor de naivi dacă mai credem că sportul dur de mare performanță se face doar din friptură, odihnă, muncă, aspirină și talent.
Ca să știm unde am ajuns ar fi trebuit să știm de unde am plecat (sau nu am plecat). Și adevărul mai este și că toate aceste lucruri despre noi nu le știm. Există, de altfel, o ipocrizie instituționalizată în discipline mutilate de doping, ca halterele sau ciclismul. Să o îndurăm? De ce?
O moștenire. Ce moștenire?
Și aici ajungem la esență: problemele cronice ale sportului românesc, care – iată – nu ne mai mișcă nici în ani olimpici sau ne mișcă doar în circumstanțe senzaționale. Incapacitatea noastră de a ne organiza sisteme corecte și funcționale – aici ne aflăm.
Nu am fost în stare să facem politici publice pentru sport, nu mai avem atletism, canotajul a supraviețuit (cu ce costuri?), gimnastica a murit, ce urmează? Am risipit o moștenire (ce fel de moștenire era totuși aceea?) și n-am mai avut ce să punem în loc.
Mai sunt ei ai noștri?
Care e gradul de culpabilitate al sportivilor – știau ei că sunt dopați? De ce au riscat așa? Până unde merge responsabilitatea lor? Mai sunt ei ai noștri? Pot fi niște oameni ai noștri dacă ne uităm spre ei și problemele lor doar (cel mult) din patru în patru ani? Cum sună adevărul lor? Îi ascultăm măcar? Adevărul și mai mare este că am înlocuit sportul cu o privire deformată despre sport, cu gălăgie și nimicuri.
Știri clasate
În vechea orânduire, sportul era o cale de a ieși din sărăcie sau de a ieși pur și simplu dintre granițele unei lumi închise. Cine mai merge astăzi să ridice haltere? Ce visuri au acești oameni, ce speranțe, ce înseamnă pentru ei sportul și ce mai înseamnă pentru noi munca lor?
Toate aceste întrebări au fost îndelung evitate și sunt evitate în continuare când clasăm o știre ca aceasta drept un caz. Nu e un caz. E începutul unei priviri în oglindă pe care am tot ocolit-o și de care în cele din urmă nu avem cum să scăpăm. E o umbră și nu e doar umbra noastră.
Olimpiadele ca industrie a trucului
Olimpiadele în sine au devenit industrie a trucului, s-au rafinat metodele de a trișa, dopingul însuși e de acum industrie de masă și noi suntem gata să aplaudăm mecanic, fără filtru critic, zei pe care îi credem adevărați fără să fie, fiindcă – și aici e adevărul cel mai mare – omul crede că nu are bariere, publicul vrea ca omul să nu mai aibă bariere, dar de fapt are, întotdeauna a avut.
Sfârșit?
Sfârșitul e această lume tot mai falsă, pe jumătate farsă, pe jumătate tragedie.