Ce este Barcelona?

Între o vizită la muzeu și venirea lui Quique Setién

Întâmplarea a făcut să termin anul 2019 și să încep anul 2020 în Barcelona. Bineînțeles că am fost pe Camp Nou. Nu era zi de meci, așa că speram să pot vizita în liniște muzeul clubului.

Menționez de la bun început că mă număr printre muritorii aceia blestemați care pot să iubească Barcelona fără să disprețuiască Realul din Madrid, precum și invers. Mă declar vinovat, de împăciuitorism și altele, încă și mai grave.

Lumile care nu își dau întâlnire
Barcelona este un oraș care trăiește în ritmul nebunesc al hoardelor de turiști, îndeosebi asatici. La această trecere de la un an la altul părea pur și simplu sub asalt. Probabil că e adevărat că timpurile noastre stau sub semnul acestor două mari mulțimi în mișcare, care nu obișnuiesc să-și dea întâlnire: turiștii și refugiații.

Banii
Ca să ajung pe Camp Nou am traversat un fost cartier industrial. Ați observat poate dispariția proletarilor din Europa – și acest cartier industrial intrase integral în epoca serviciilor.

Barcelona își cinstește istoria și face și din ea o fabrică de bani. Nu întâmplător va deveni clubul cu cele mai mari câștiguri din lume.

Barcelona este astăzi o uriașă afacere, iar în centrul ei se află Messi. Ce va fi după aceea? Nu știu dacă ați remarcat, de asemenea, dar trăim timpul prezentului continuu.

Timpul prezent și atât
M-am uitat cu atenție și îngrijorare la obiceiurile de consum ale celor care vizitează o istorie atât de glorioasă cum e cea a clubului catalan: peste trecut se sare cu lejeritatea cu care ignorăm noi toți antichitatea și renașterea. Toți se calcă în picioare să ajungă la trofeele noi, la baloanele de aur ale lui Messi, numele lui Kubala, Alcántara, Zamora sau Samitier sunt de pe altă lume. La drept vorbind, nici Stoicikov sau Popescu și nici măcar Ronaldinho nu mai fac modă.

Unde e simțul istoric?
E un paradox însemnat: Barcelona e un club care își cinstește corect eroii, dar vizitatorii Cataluniei nu mai au timp să înțeleagă de ce acest club e mai mult decât un club și ce a însemnat el în timpul dictaturii franchiste.

Printre atâtea lucruri dispărute, să consemnăm și dispariția simțului istoric al noilor pământeni.

Memoria
Am rămas pe loc în fața amintirii lui Samitier, un fotbalist care a debutat acum o sută de ani și care e mort de cincizeci. Îi știam numele și legenda din cărțile lui Eduardo Galeano, care scrisese despre lipsa sa de respect față de regulile logicii și disprețul olimpian pentru regulile spațiului și timpului. Un atacant care după treisprezece ani și peste trei sute de goluri pentru Barcelona a plecat să joace opt meciuri în doi ani la Real Madrid.

E un exercițiu util: să te oprești pentru a contempla o clipă trecutul îndepărtat (o sută de ani ni se pare mult, când nu nu mai avem viitor), lovit de umerii tuturor celor care se îmbulzesc să prindă un petic din prezent și o copie după un tricou al lui Messi, la peste o sută de euro bucata.

Și mai departe?
Barcelona de astăzi trece printr-o criză care nu se rezolvă cu plecarea lui Valverde și nici măcar cu venirea cruyffistului Setién. Și aici ajungem la esență. Cruyffismul, cel care ne-a dat Barcelona modernă, n-a mai cunoscut o continuare. Nici filosofia câștigătoare nu se schimbă? Toți revoluționarii sunt condamnați să devină conservatori? Cruyff a luat modelul Ajax și l-a sublimat la Barcelona. Au trecut zeci de ani de atunci, iar clubul s-a umplut de bani și faimă.

Conservatorism contra avangardă
Setién este chemat să continue proiectul, nu să readucă Barcelona în avangardă.
Și așa se ratează fundamentalul: Barcelona, tot spiritul ei, înseamnă o magnifică sfidare, o grozavă revoltă. Poți ieși din propriul clasicism? Aceasta este adevărata ecuație care va începe cu ieșirea la pensie a lui Lionel Messi.

Restul nu e nici măcar tăcere, restul e comerț.