Ce e mai important decât cele trei puncte

Așa cum știe orice microbist, precum și orice fotbalist, de la Turnu Măgurele (Teleorman) la Bujumbura (în Burundi) și de la Bujumbura la Madrid (pe Santiago Bernabeu), importante sunt cele trei puncte

E adevărat ce știu microbiștii (precum și toți fotbaliștii), e adevărat, dar e incomplet. Importante sunt cele trei puncte, dar nu doar ele sunt importante.

Dăruirea

Sunt și alte lucruri importante, ba chiar mai importante, în istoria jocului de fotbal și toate i-au lipsit echipei naționale masculine (mă rog) a României în „dubla” cu Spania și Malta. Să luăm, de exemplu, dăruirea.

Dăruirea e un concept care odinioară ni se potrivea. România n-a dat decât în mod excepțional o națională mare, dar a mai dat echipe care au știut să se dăruiască, să nu renunțe. Dăruirea se face de obicei către public, care întoarce echipei energia.

Înapoi în comuna primitivă

Publicul onest de la meciul cu Spania a fost compromis de huligani. Pe vremuri, chiar și huliganii știau să respecte moartea unui copil de nouă ani, aveau un cod al onoarei în care moartea copiilor mai însemna ceva. Acum țin să se întoarcă în comuna primitivă chiar în momentul de reculegere. Nici huliganii, iată, nu mai sunt ce au fost.

În teren, cu Spania, băieții (mă rog) au dormit în ghete, iar toate încercările tribunei de a-i trezi s-au dovedit inutile.

Au mai existat sclipiri individuale (un Andone, un Pușcaș, Tătărușanu peste toți – cum e de ani de zile, de fapt), suficient cât să ne aducă în același punct: s-ar putea, dar uite că nu se întâmplă.

Frică, neputință, blazare precoce

Și nu se întâmplă pentru că dinspre bancă a venit frică și în teren ea s-a transformat în neputință și blazare precoce.

Cât despre cele trei puncte luate cu Malta – ele nu fac decât să confirme principala calitate a selecționerului: e un tip norocos.

Să bați Malta cu noroc – e prea puțin și ar cam trebui să fie motiv de despărțire.

Visurile absente

Ce se mai poate schimba cu Norvegia și Suedia? Norvegia și Suedia sunt țări care ne sunt superioare în atâtea feluri încât numai dăruirea care ne-a lipsit ne-ar mai putea face să visăm.

Și aici ajungem la celălalt lucru mai important decât cele trei puncte: capacitatea de a naște visuri.

Naționala de tineret n-a câștigat Europeanul în Italia, dar a avut această putere – ne-a făcut să visăm.

Și visurile nu se nasc din cinci fundași și trei mijlocași la închidere. Visurile se nasc numai și numai când îndrăznești, fie și pe contraatac.

Lacrimile uitate ale unui fotbalist-inimă

Prudența selecționerului Contra arată o lipsă de racordare la realitatea care în definitiv contează. Ce poate pierde? Postul? Oricum îl va pierde cândva, ce rămâne în urma sa? Jucătorii promovați la națională? Oricum ar fi fost promovați mai devreme sau mai târziu. Și în urma lui, ca în urma noastră, a tuturor, va rămâne amintirea.

În cazul acesta, amintirea unui fotbal mic, meschin, chinuit. E de neînțeles cum un antrenor precum Contra, care se trage din fotbalistul Contra, a cărui principală calitate a fost inima sa mare, n-a înțeles că demnitatea te salvează chiar și când pierzi.

E de neînțeles cum antrenorul Contra a uitat lacrimile zguduitoare ale fotbalistului Contra în iarbă în toamna înfrângerii cu Slovenia, din noaptea de 14 noiembrie 2001, când ni s-au terminat marile speranțe.

Imnul neînțeles

Și uite, deși îl ascultă la fiecare meci, fotbaliștii noștri (mai sunt ei ai noștri, mai suntem noi ai lor?) tot nu înțeleg ce înseamnă să te trezești din somnul cel de moarte.

Da, sunt lucruri mai importante decât cele trei puncte.