Răbdare și noroc
Nu au trecut ecourile performanței obținute de tineret (mândria țării) și e foarte bine că nu au trecut încă, fiindcă trebuie să ne mai gândim la această vară italiană

Ni se întâmplă rar (o dată la treizeci de ani) să avem parte de notti magiche – cum să nu ne lăsăm pradă entuziasmului? Sunt mai multe lucruri care trebuie subliniate – a doua zi după victoria cu Anglia eram într-un bazar din Orient și acolo, în inima Ierusalimului, negustorii își ademeneau (deja!) mușteriii în căutare de alișveriș cu frumoasele cuvinte: România – Little Hagi!
Ianis și negustorii de mirodenii
Nu e puțin lucru că după marele Hagi îl avem și pe micul Hagi pe buzele prăvălierilor mapamondului.
Mă gândesc la anii care vor veni și îi pot vedea aievea pe comercianții din Insulele Moluce (insulele mirodeniilor, ale nucșoarei, măceșului și cuișoarelor) seducându-i pe turiștii români (suntem peste tot acasă) cu numele lui Ianis, care-și va recâștiga până la urmă renumele, fiindcă a moștenit de la tată nu milioanele de dolari, ci talentul și seriozitatea.
Luceafărul în secolul XXI
Să consemnăm, totodată, că această generație, deși pare excepțională, nu este decât o consecință. Consecința muncii organizate. Viitorul e Luceafărul adus în secolul XXI, iar Luceafărul a fost o poveste despre muncă, nu despre hei-rup și furatul căciulii. Unde am fi fost dacă nu doar Hagi cel mare s-ar fi ținut serios de treabă? Unde ne este locul firesc, date fiind resursele umane de care (încă) dispunem: între primele țări din Europa. Acolo este locul nostru natural (și nu doar la fotbal) și dacă nu reușim să ajungem la destinație decât atât de rar, asta e consecința bătăii sistemice de joc sintetizate în cele mai românești cuvinte: merge și așa.
Mai țineți minte bara de la Cardiff?
Două lucruri sunt esențiale pentru ca această ipoteză de la care plecăm după vara italiană să nu se dovedească o farsă. Unu: norocul. Nicio mare echipă nu s-a născut fără noroc. Mai țineți minte bara de la Cardiff?
Al doilea: răbdarea. Un proverb, oriental și el, ne spune că pâinea se mănâncă felie cu felie, nu toată deodată. Iar aici avem de suferit, fiindcă răbdarea nu a fost niciodată asul din mâneca noastră. Când sari etapele se prea poate să-ți frângi gâtul și să nu mai ajungi nicăieri. Neliniștea cea mare de aici trebuie să ne vină. E bine să nu te mulțumești cu puțin (să abolim deznădejdea, chiar și cu riscul unui pionierat!), cum e, totodată, tragic să vrei totul înainte de a fi în stare să-l duci.
Când verbele sunt coapte
Are poetul pe nedrept uitat Leonid Dimov un vers superb, care ne spune că verbele sunt coapte. Marile verbe care însoțesc această generație sunt coapte, dar nici ele nu trebuie irosite. O generație durează măcar un deceniu. E prea devreme să ne pierdem luciditatea.
Ca pe vremea lui tata – aceste cuvinte ale lui Ianis Hagi spun tot ce ne dorim, dar ele nu și-au cunoscut încă faptele care să le justifice cu adevărat. Avem nevoie de jucători care să joace constant în primele ligi europene și mai avem nevoie de organizarea muncii acasă, altfel generațiile ne vor redeveni irosite.
Munca, vedeți bine, nu face decât să deschidă acolada pentru și mai multă muncă. Alt secret nici nu e.