Noua ordine mondială în fotbal

Ce ne spun cele patru echipe din Anglia acum, la ceasul finalelor europene?

Priveam către Baku (ce alegere jenantă!), la încleștarea dintre Arsenal și Chelsea, dar gândul îmi era în Baldovineștiul Brăilei, unde spălătoreasa Joița, mama scriitorului Panait Istrati, a auzit cândva de la tatăl ei aceste cuvinte: n-o să mai avem deloc berze! Bătrânul le rostise când a văzut prima dată un tren gonind. Un orășean în trecere pe acolo i-a răspuns: nu o să mai avem berze, dar o să avem belșug!

În Azerbaidjan, Arsenal din Londra a pierdut fără glorie în fața acestei echipe, Chelsea din Londra, care e exemplul cel mai vast de proiect recent de belșug și, implicit, trofee care anihilează orice frumusețe ceva mai veche decât progresul obligatoriu.

Cei care își refuză maturizarea

Nu mai e deci nimic din spiritul englezesc la Chelsea, o echipă de mercenari învingători, spre deosebire de tinerii risipitori de la Arsenal, la fel de străini de Regatul Unit, formație care reușește să mai farmece doar prin nonșalanța cu care își refuză maturizarea. Arsenal a rămas un adolescent permanent. Victoriile însă iată că se pot cumpăra, iar prețul… – cine mai stă să socotească?

Prima finală continentală englezească nu a fost, așadar, decât o banală demonstrație de clasă a domnului Hazard, pe care l-a cumpărat domnul Zidane pentru Madrid, pentru un altfel de capitol din istoria succesului.

Continentele, bucuria și prietenia

Urmează marea finală Liverpool-Tottenahm și aici trebuie să avem în vedere două chestiuni fundamentale în noua ordine mondială a fotbalului. Toate marile echipe din Champions League sunt copleșitoare financiar, mustesc de staruri și oricare ar fi putut câștiga competiția. Teoretic.
Barcelona îl are pe Messi și Messi singur e un continent. Juventus îl are pe Ronaldo, iar Ronaldo e un alt continent, nu mai puțin însemnat. Și tot așa.

Și atunci, ce au avut Liverpool și Tottenham și le-a lipsit celorlalți? Răspunsul nu se limitează la tactică, nici măcar la publicul de pe Anfield, cel mai bun public de pe pământ, lucru care se vede și se aude și de pe Lună.

Răspunsul e foarte omenesc, așa, ca un bătrân brăilean care vede apărând trenurile și se gândește la moartea berzelor: răspunsul stă în bucuria jocului și în prietenia jucătorilor.

Disperarea cea bună și o problemă filosofică

Klopp la Liverpool și Pochettino la Tottenham au reușit să dea nu atât două echipe, cât două vestiare de bărbați tineri plecați să cucerească lumea, legați de lanțul unei încrederi fără margini că împreună pot schimba nu doar soarta unor partide care par definitiv pierdute. Există, de la Salah la Eriksen și de la neobositul Mané la cetățeanul Kane, o disperare bună care vine din acest fel exaltat de a trăi clipa.
Iar bucuria acestei prietenii netrădate se vede în jocul lui Liverpool și se vede și în jocul lui Tottenham. Aceste două mari echipe ale anului 2019 au la bază mai mulți oameni-suflet decât oameni-portofel.

Liverpool și Tottenham sunt, de aceea, produsul unui spirit. Finala de la Madrid e mai aproape de o problemă filosofică decât de o simplă întrecere între atleți oricum milionari în lire sterline.
Și indiferent cine va câștiga, întoarcerea bucuriei și prieteniei ca factori decisivi în jocul de fotbal la cel mai înalt nivel merită o reverență.