De la care început?

Noi preliminarii, noi speranțe – vor fi ele rapid contrazise de realitate, până când vom ajunge iar la “calculele hârtiei” și apoi la regrete? Cu ce mergem în Suedia?

Prima observație e că începem mereu de la zero.

Nu avem, în fotbal, la fel ca în restul vieții noastre comune, o bază de la care să pornim. O bază din realitate, nu din imaginar. Fiindcă ne-a rămas, vorbă veche, o bază de discuție, în trena sistemului de altădată, exploatat, dacă nu abuzat, până a ajuns la fier vechi. E bine că sistemul acela politic a apus, fiindcă se întemeia pe o lume strâmbă, e foarte rău că sistemul pe care îl dăduse în sport s-a năruit și el și cel mai rău e că în treizeci de ani nu am pus în loc aproape nimic. Așa am ajuns noi astăzi aici.

Trăim din amintirea începutului de ani ’80 și nu ne-am revenit niciodată cu adevărat după cea mai mare durere a fotbalului nostru: „sfertul” american cu Suedia.

Un son care așteaptă

Spre deosebire de noi, suedezii au avut mereu unde să se întoarcă.

Nici nu mai știe care -son ne va face zile fripte, dar sigur e, undeva, unul care așteaptă, care a fost pregătit toată viața să devină dacă nu un erou național, măcar un om sănătos la cap, la inimă și la picioare.

Avea dreptate Dorinel Munteanu în Gazetă: i se poate reproșa lui Contra că deși a adunat minute pe banca naționalei, cum se zice acum, tot nu are o formulă în jurul căreia să construiască. Nucleul de la care să înceapă construcția e sublim, dar deocamdată necunoscut. Și atunci ajungem tot la sfaturile seniorului Lucescu: să fim mai deștepți ca ei. Nu trebuie să îi lăsăm pe suedezi să-și facă jocul de forță. Poate că o să fim și poate că o să meargă încă o dată și așa.

Dar de Feroe ce ziceți?

Dar tot nu putem ocoli nici vorbele seniorului Dinu: nu putem fi altfel decât pesimiști, fiind informați.

Pornim cu șansa a patra în grupă, și asta pentru că nu știm cât au progresat Feroe și Malta.

Pe de altă parte, faptul că naționala mare nu are încă o coloană vertebrală stă pe un paradox bun: avem o națională mică din care e păcat de Dumnezeu să tot rupi, mai ales că echipa s-a calificat la un turneu final și e iubită de suporteri și ne dă – după multă vreme – din nou mari speranțe. Și pe acești copii îi avem – în logica bună a lui Hagi – tot pentru că au fost semănați și crescuți.

Nici cap, nici căciulă

Meciul cu Suedia vine și trece – vom începe șchiopătând, având lotul decimat de accidentări? Nu știm.

Știm însă că acest permanent „Acum ori niciodată!” e adevărata noastră tragedie, că după ziua de azi s-ar putea să nu mai vină niciodată nimic, fiindcă până și noi ne dăm seama ne-am tot furat căciula până n-a mai rămas nici mult cap, nici multă căciulă.

Rezultatele de la U17 și U19 din această săptămână ne dau palme, ca să vedem până unde am coborât.

Dar măcar de data aceasta ne preocupă aspectul.

Altfel, vor trece 45 de ani, apoi 75 de ani de la generațiile ’83 și ‘94 și cine va mai trăi va avea doar amintirile unui timp imposibil de explicat.