Olé!

Există totuși și o parte plină a paharului în sportul românesc. Să o consemnăm deci din vreme

Victoria extraordinară (nu e un adjectiv aruncat la întâmplare) a jucătoarelor noastre (chiar așa!) de tenis în Cehia merită un călduros „olé”!

Să nu ne panicăm, nu suntem chiar în pericol, nu riscăm o monotonie a entuziasmului, avem motive rare până și pentru surâs, așa că ar fi păcat să ne menajăm bucuria. Vom fi, cu acest prilej, exagerați și patetici? Cu atât mai bine! Ce ar rămâne dintr-o viață de suporter fără exagerare și niciun strop de patetism?

Efectul Simona Halep

Tenisul românesc este într-o etapă formidabilă (nici acest adjectiv nu e aruncat la întâmplare), care va face sau nu va face școală, dar care trebuie trăită, în tribună, cum și pe suprafața de joc. Efectul Simona Halep e vizibil și vorbește despre ceea ce ne lipsește cel mai mult: încrederea. Irina Begu, Monica Niculescu, Mihaela Buzărnescu (chiar dacă stă prost cu nervii), Ana Bogdan o au și o au și pentru că Simona Halep e colega lor de generație.

Fostul număr unu mondial e una de-a lor, în definitiv o fată care a demonstrat că poate să învingă pe oricine, oriunde – la zi chiar și pe Karolina Plíšková la ea acasă. Puterea exemplului chiar e magică. Unde am fi toți ai noștri dacă am avea mai multă încredere?

Un titlu în Grecia nu ne interesează?

Și echipa de handbal CSM București merită un olé! pentru anii din urmă și pentru anii care se anunță.
Și, la urma urmei, de ce să nu exultăm și la succesul lui Răzvan Lucescu la PAOK Salonic? E puțin lucru să fii atât de aproape de titlul din Grecia? Nu ne interesează? Ne prisosește? Grecia nu contează în fotbal? De ce ar fi așa? Răzvan Lucescu face o muncă importantă și doar pentru că nu o face la noi, pe Dâmbovița, nu înseamnă că nu se cuvine să o recunoaștem și să o aplaudăm. Olé!

Nebunia necesară a liderului unei generații

Să riscăm un olé! chiar și pentru Ionuț Radu, tânărul portar al vechii echipe Genoa, unul dintre acele cluburi de legendă (fondat în 1893!) fără de care fotbalul în Italia n-ar mai avea același farmec. Radu apără mingi imposibile și primește goluri parabile, dar are o nebunie și o ambiție care au lipsit liderilor ultimelor generații de la națională. Dacă fotbalul românesc are un viitor (și are), să vă obișnuiți să fiți purtați, cum bine zic toate clișeele, între extaz și agonie și din nou extaz, în ritmul paradelor acestui Radu.

A cărui generație – îmi permit să pronostichez – ne va face totuși mândri și fericiți (să nu uităm ce înseamnă totuși aceste cuvinte, chiar dacă acum sunt folosite la tot pasul, fără niciun motiv rezonabil).
Să avem, așadar, puțintică răbdare până la Europeanul de tineret din vară. Și mai vorbim noi.