Amurgul masculului alpha
S-a reluat campionatul și în afară de revenirea Marelui Antrenor (Unsul lui Dumnezeu) pe banca FCSB, după ridicolul de la Călărași, pasul șchiop al Clujului și semnele de viață ale lui Dinamo în subsolul clasamentului, nu e nimic de notat

Meciurile cele mai interesante se joacă tot în trena istoriei, unde Mircea Lucescu le răspunde și lui Loți Bölöni, și lui Mircea Rednic. Și, ca de obicei, are de partea sa adevărul, chiar dacă pierde – prin nesfârșita sa încredere că fără sine lumea ar fi fost mult mai săracă – la impresia artistică.
Căci adevărul, insuportabil cum are obiceiul să fie adevărul, e că Mircea Lucescu a fost mai important pentru carierele lui Bölöni și Rednic (ambii mari fotbaliști și buni antrenori) decât invers.
Paradoxul
Frumusețea paradoxului lui Lucescu-Tatăl este că are în același timp complexul lui Dumnezeu (sau poate că al lui Cronos?), dar și dreptate. Cine altcineva să fie masculul alpha din fotbalul românesc?
Mircea Lucescu a lansat zeci de ani cariere, de la Hagi la Pirlo și Willian, a relansat fotbaliști, le-a deschis porți în străinătate românilor și nu a renunțat niciodată la a-și etala aceste merite, ba chiar la a face paradă cu ele. O asemenea personalitate este orbitoare, deci și strivește.
Tristețea discuțiilor la zi este că sunt – de decenii – variațiuni pe aceeași temă. Care a fost cea mai mare: Craiova sau Steaua sau Dinamo? Cine a furat mai mult cu arbitrii și cu generalii? De partea cui a jucat norocul și la ce echipă a fost înregimentat ghinionul?
Valurile ambiției sale leonine
Și Mircea Lucescu nu poate fi, nicidecum, ocolit. A fost și actor, și regizor, și reper, și monument, și patriarh, și contestat, și profet rămas în autoexil, descurcându-se în regimuri despotice, îmbogățindu-se, surfând mereu pe valurile ambiției sale leonine și cultului pentru cunoaștere și muncă.
Mircea Lucescu umple cu biografia sa, chiar cu orgoliul său, chiar cu mândria sa, chiar cu vanitatea sa, ultimii cincizeci de ani din fotbalul românesc, ba este chiar și un capitol din cel european și mondial, și ar trebui să știm până acum cum să îi înțelegem excesele.
Un salariu e mereu prea puțin
Măcar dacă tinerii practicanți ai fotbalului din ziua de azi l-ar asculta cu adevărat când le indică fără greș cauza eșecului lor dincolo de granițe: s-au mulțumit cu un salariu și asta e mereu prea puțin.
Mircea Lucescu nu va face niciodată unanimitate, e genul de personalitate care întotdeauna va fi combătută și doar rezultatele îl vor putea apăra. De-acum, rezultatele sunt vechi și, la zi, doar pe ele le mai avem.
Înainte de un nou război pe alt front inutil, tot Mircea Lucescu a avut înțelepciunea de a preciza că s-a săturat totuși și de polemici și că ar fi timpul să mai și construim.
Cine l-a făcut pe Mircea Lucescu
Poate că, în continuarea acestei idei, e vremea ca Mircea Lucescu, după ce a văzut toate câte sunt sub stelele fotbalului, să se întoarcă acasă. E atât de multă ruină în jur încât vocația sa de constructor la amurg, vocația sa de profesor înțelepțit, ne va folosi mai mult nouă decât lui. Cu alte cuvinte, poate că e timpul ca Mircea Lucescu să fie, încă o dată, generos cu fotbalul care l-a făcut.
Pentru că până și pe Mircea Lucescu l-a făcut cineva.