La Paris, nimic din toate astea nu contează

Handbalistele au făcut totuși istorie. România între primele patru națiuni ale continentului. În ce sport mai suntem aici?

România a pierdut șansa unei finale europene cu Franța, la Paris, în fața unei Rusii mai bune, și ar fi
pierdut, poate, chiar și cu Neagu în echipă. Au pus katiușe florilor, cum frumos se titra odinioară, pe
vremea imensei Polenova, dacă o mai țineți minte pe Polenova. Trefilov, antrenorul rusoaicelor, nu e un
lord, e de părere că trebuie să fii un dictator și că atunci când lucrezi cu femeile e de două ori mai greu.

Trefilov vine din Uniunea Sovietică direct în mileniul al III-lea și ne arată că încă se pot obține rezultate și
așa. Cu ce preț? Nu vom afla prea curând și, în definitiv, la Paris, nimic din toate astea nu contează.
Există o Cortină de Fier încă în vigoare și în sport.

Handbalistele noastre (e prea mult să mai folosim asemenea cuvinte?) au fost mai bune decât
Germania, Norvegia, Spania. Ar fi enorm dacă am mai putea depăși asemenea forțe în orice alt domeniu
de activitate. Cum am ajuns noi aici? Talentul fenomenal al Cristinei Neagu ne explică, dar nu ne explică
totul. Muncă, organizare, investiții, tradiție. Chiper și Dedu n-au apărut ca iepurii din pălăria magicianului.
Handbalul românesc feminin este – nu de ieri – o forță în Europa. Știți conducătorii cluburilor românești
de handbal? I-ați văzut bălăcărindu-se prin presă, făcându-se care de zdreanță, care de oligofren? Nu e
chiar un modus vivendi pe semicerc. Și publicul știe și rămâne lângă cei și cele care muncesc.

Stadioanele noastre de fotbal sunt tot mai goale, sălile de handbal n-au cunoscut aceeași hemoragie de
spectatori. Rezultatele, cum frumos spun din nou clișeele, cântă pentru fete.

Nu o dată handbalistele din România ne-au făcut să visăm că am câștiga totul, nu e prima iarnă când ne
legăm speranțele de aceste reprezentante mai bune decât țara. Îmi amintesc și acum iarna când am
așteptat o noapte întreagă pe Otopeni un avion care ne aducea de la Sankt Peterburg argintul mondial.
Era anul 2005, în epoca lui Tadici, în epoca Luminiței Huțupan. Parcă a trecut o viață de atunci, nu-i
așa? România nici nu intrase în Uniunea Europeană, românii încă visau să aibă pentru totdeauna
Parisul. Mai știți cum era?

Și uite că handbalul românesc nu s-a pierdut, cum s-a pierdut de exemplu gimnastica. Iar acum, la o sută
de ani de la vremelnica noastră mare unire, vin aceste fete care nu câștigă un titlu, dar ne câștigă inimile,
ceea ce – în orice ordine a lumii – nu e tocmai puțin.

Scandalurile noastre care ne țin loc de fotbal nu contează nici ele la Paris, alibecizarea și becalizarea nu
contează la Paris, chiar și așa cum e acum – în plină revoltă a vestelor galbene.

Sigur, au fost timpuri când România era campioană mondială la handbal masculin, dar nu știu dacă ați
constatat că au trecut aproape treizeci de ani de la Revoluție, copiii libertății au la rândul lor copii, și
niciunul nu are memoria acelor timpuri. În schimb, handbalistele României de la Cristina Vărzaru la Crina
Pintea au fost o constantă. Să ne sprijinim pe munca acestor tinere femei, când o luăm de la capăt cu
reconstrucția atâtor domenii (handbalul masculin, cu atât mai mult).

E mult de muncă.