Sindromul Alibec
Lămuritor interviul acordat Gazetei de marele nostru atacant (în înțelesul giurgiuvean al cuvintelor) Denis Alibec: fotbalistul a avut un destin și n-a înțeles nimic din el

Denis Alibec a ajuns repede la Inter Milano și a plecat înainte să apuce cineva să-l țină minte. Acum e un fotbalist talentat, cu rezultate mediocre de la o echipă de la capătul lumii care contează: Astra Giurgiu. Marchează o dată la an și ține nasul sus.
Ratarea și banii
Ce concluzii tragem noi de aici, copii? Denis Alibec nu și-a împlinit potențialul. Asta înseamnă că s-a ratat.
Pe de altă parte, tânărul din Mangalia are bani să le dea și dușmanilor, o duce bine, conduce mașina visată, fumează când are chef (ce, alții nu fumează?), e gamer redutabil, nu simte povara maturizării, nu poartă ranchiună, investește în imobiliare (deschide hotel, frumos) și nu sunt șanse să facă prea curând foamea. Cu alte cuvinte, în înțelesul majorității românești, s-a realizat, e om. Unde e adevărul?
Pubalgia, Meme Stoica și domnul Goe
Adevărul unde să fie? Am putea să apelăm la mai vechii noștri prieteni, latinii, și să îl căutăm pe la mijlocul drumului. Alibec dă un interviu în care toată lumea e de vină – accidentările, pubalgia și Meme Stoica, condițiile meteo –, mai puțin el însuși. Acesta este sindromul Alibec și de el sunt atinși toți fotbaliștii care încep la Milano și sfârșesc pe la alde Giurgiu.
Răzgâiatul domn Goe al fotbalului românesc, cu mâinile atârnate de cer, n-are mari regrete. Una peste alta, el a fost o victimă. E adevărat, doar că sindromul Alibec nu te lasă să vezi și călăul. Corect e așa: el a fost propria sa victimă. Ei, și ce mai contează? Băiatul e bine, mersi. Timpul a trecut, leafa a mers.
Un paradox îl însoțește pe Denis
Paradoxul care însoțește sindromul Alibec este că toată această discuție în jurul său arată și o nevoie bolnavă a publicului de a vedea lucrurile altceva decât ceea ce sunt. Oamenii au în continuare nevoie de povești, și ce mi-e o ratare, ce mi-e o istorie de succes? În felul său abrupt și impenitent, Alibec are și mare dreptate să întrebe: ce aveți, fraților, cu mine, sunt eu mai cu moț?
Concluziile nu e bine să existe. Timpul va curge și leafa va mai merge. Sindromul Alibec va purta – în nici cinci ani – un cu totul alt nume, ne vom mira iar și iar de ce se întâmplă așa și tot nu vom fi atenți la vorbele lui Mircea Lucescu (hai, ziaristache, ne lași și cu tătăiță ăsta de l-a descoperit și pe Pirlo?). Vorbele astea, ziceam: nu există generație de aur, fotbaliștii îi ai așa cum îi educi.