Rămășițele nopții, la Astana
Ce lăsăm în urma noastră? – aceasta este marea întrebare dincolo de meciul cu sârbii

Întâmplarea a făcut ca la ora întâlnirii cu sârbii să mă aflu tocmai în Astana, Kazahstan. Caut să urmăresc meciul pe internet și reușesc. Sunt în pub-ul din lobby-ul unui hotel bun. Este trecut binișor de miezul nopții – fusul orar e un ticălos. O domnișoară de-a locului încearcă la pian o melodie a doamnei Dinah Washington. Încă se fumează, noii îmbogățiți își lasă în scrumiere cadavrele trabucurilor și ascultă melancolici. E o nostalgie greu de explicat în stepele Asiei. Astana a răsărit în ultimele decenii, în timp ce în România se demola. E în curs să devină un Dubai într-o climă rece. Sunt mulți bani în Kazahstan și asta se vede pretutindeni. Nopțile sunt luminate de reclame ca în New York-ul de odinioară.
Mai știți cumva cine era numărul 18?
Încerc să privesc spre ai noștri, când îl văd. Într-o ramă – tricoul roșu cu numărul 18 al unui tricolor (știți cine a purtat numărul 18 la Astana, pe trista vreme a lui Daum, într-un meci nul?). Fotbaliștii români l-au semnat și el stă acum spânzurat lângă un tricou al naționalei Poloniei. Încerc să aflu dacă și-i mai amintește cineva pe ai noștri – pesemne că au tras peste noapte aici. România? Români? Răspunsurile sunt vagi, răspunsurile sunt politicoase, adevărul e însă că nimeni nu poate spune că îi ține cu adevărat minte pe băieții noștri. Și aici ajungem la subiect: ce rămâne după noi?
Atenție, cade tencuiala! Și dispărem
Se vor mai câștiga sau se vor mai pierde meciuri sau doar se va juca binișor, nici așa, nici altminteri, ca în Serbia, vor exista reveniri și dorința de a nu pierde, gesturi ca ale lui Nicușor și ambiții ca a lui Drăguș. Alteori vom juca palid ca în înfruntarea cu Muntenegru, dar problema de fond – enunțată cândva și de Gică Hagi – este că dispărem. Că nimeni nu ne mai ține minte pe unde ne ducem pașii, că devenim tot mai mici, pierduți în luptele noastre meschine pentru nimic. Că nu mai contăm și că nimeni nu mai știe cine era tipul ăla cu numărul 18 pe spate.
O profeție în casa lui Tudor Vianu
Acum cinci ani, eram în biblioteca din casa lui Tudor Vianu din Dorobanți. Mă aflam în plin interviu cu psihiatrul și scriitorul Ion Vianu, fiul omului de litere (stabilit în Elveția), când interlocutorul mi-a aruncat, ca pe o mănușă, cea mai recentă profeție care îi ajunsese la urechi: în treizeci de ani de acum înainte, dacă nu-și rezolvă educația, România ajunge, cel mult, o colonie a Kazahstanului.
Melodia doamnei Dinah Washington este sfâșietoare. Domnișoara din Kazahstan mângâie pianul, noii îmbogățiți își aprind alte trabucuri și, în general, oamenii din hotelul acesta (și din atâtea alte hoteluri ale lumii) nu mai știu nimic despre noi, nu mai avem, iată, nici măcar ambasadori în chiloți de sport. Își amintesc vag că România a existat, dar acum tot coboară și coboară și coboară, mândru și neabătut, înspre lumea a treia. E deja ziua de mâine în Asia.
Tricoul cu numărul 18? Nu l-a purtat nimeni. E un tricou fără stăpân. E doar un amănunt, e însă un amănunt care contează.