Franța e Franța
Totuși, de ce echipa lui Deschamps?

În trena Primăverii de la Praga, s-a auzit pe culoarele puterii de la București o vorbă extraordinară. Ea a fost pusă în gura tovarășului Nicolae Ceaușescu, dictatorul. Și zice așa vorba aceea: Dumnezeu nu există, pentru că dacă ar exista nu le-ar îngădui statelor mari să se amestece în treburile interne ale statelor mici. Neatârnarea ca demonstrație a inexistenței lui Dumnezeu! – ce ziceți de așa ceva? Dictatorul este mort de aproape treizeci de ani, nu mai avem de unde să aflăm dacă a putut într-adevăr să ajungă la o asemenea idee. Nu știm.
Știm însă altceva: că există un Dumnezeu al chibiților. Iar acest Dumnezeu al chibiților le îngăduie bucuros cetățenilor din statele mici să se amestece în treburile interne ale statelor mari. Uite, noi. A gâlgâit internetul românesc de reacții după victoria Franței la Mondialul rusesc. Dacă nici noi, francofoni de mici, nu mai știm cu ce se mănâncă Franța…
Pe primul loc, în cadrul reacțiilor noastre la succesul altora: rasismul pur și dur. Cum adică să fie asta Franța? Ce, Franța e neagră? Această gândire de ciobănași mistici cu ceață pe ochi și minte e foarte răspândită.
Din ea derivă un rasism ceva mai moale: da, domnule, nu zicem să nu fie negri, dar parcă sunt prea mulți negri! Hai unul, doi, trei, dar ce e asta? Carevasăzică această națională nu e reprezentativă pentru structura etnică a populației franceze.
Problema e din start pusă greșit, fotbalul la cel mai înalt nivel e o mână întinsă pentru copiii de la marginea lumii, dintotdeauna și pretutindeni. Și Franța are multe margini ale lumii – fotbalul nu e doar despre tactică, tehnică și, da, calități fizice. E și despre ambiția de a urca până la stele. Cine fuge de foame, fuge mai repede și mai departe – n-ați remarcat până acum?
Mai există și acest rasism cu, vezi Doamne, pusee intelectuale: aceasta nu e o națională, aceasta e o selecționată imperială, oh-la-la! Cum să lupți cu Franța, care a avut colonii în jumătate de Africă, de unde a jefuit diamantele? Că, altfel, lua Mali titlul mondial. Veste proastă: nu-l lua.
Pentru că Franța a câștigat această Cupă datorită sistemului ei riguros întemeiat, de zeci de ani, pe muncă, pe organizare, pe creșterea fotbaliștilor de mâine. Victoria Franței este și victoria societăților deschise, să o salutăm cum se cuvine. Face bine în timpul nostru bântuit de mârlani portocalii, granițe și xenofobie.
Franța e Franța, pentru că Franța, ca orice națiune, e un imaginar. Iar imaginarul francez este, la zi, puțin mai generos.
Altfel, strict fotbalistic, titlul merge la Paris pentru că dintre toate echipele acestei veri rusești singura pe care o știm pe de rost aceasta este: Lloris – Pavard, Varane, Umtiti, Hernandez – Pogba, Kante – Mbappe, Griezmann, Matuidi – Giroud.
Franța a fost, dacă nu vi se pare prea mult, echipa cea mai coerentă de la campionatul mondial.
Nu mai există echipe mari, am mai scris asta. Există însă la această Franță altceva – alte mii și mii de fotbaliști buni, acasă. Care au fost crescuți, care au fost educați în fotbalul francez, singurul fotbal care a dat trei finale de Mondial în douăzeci de ani. Și va mai tot da.
Pe scurt: Franța e campioană mondială pentru că și-a crescut, și-a educat copiii. E o frază simplă, elementară, dincolo de care se ascund milioanele de ore de muncă. Pe aceste milioane de ore de muncă stă această victorie.