Care e problema cu Mondialul?
Există o secvență care se tot repetă prin Rusia, din fostul Leningrad până în Moscova eternă. Și când merg pe jos, rușii merg doar înainte și nu concep să frâneze

Rușii nu se opresc, ei nu se dau un pas înapoi, ei nu fac un pas la dreapta, un pas la stânga. Desigur, această gimnastică a pietonilor ruși duce deseori la umeri izbindu-se și cel puțin o dată am văzut doi ruși dându-se cap în cap, ca berbecii – niciunul nu s-a dat un pas în spate, niciunul n-a cedat. A trecut cel mai puternic. Se întâmplă atât de des, peste tot, încât nimeni nu mai acordă atenție acestui detaliu. E ceea ce e. Face parte din peisajul cultural care ne spune pretutindeni că doar cei slabi renunță.
Iar Rusia nu va renunța la acest Mondial, nici nu contează dacă va trebui să planteze unsprezece jucători în careul de șaisprezece metri, unsprezece jucători lăsați să supraviețuiască acolo bubuind toate baloanele în tribună.
Iar dacă vor mai câștiga cum au câștigat cu Spania, meciurile acestea nu vor rămâne într-o antologie a rușinii, Rusia nu își va spune niciodată singură Râsia – cei din careul de șaisprezece metri vor fi declarați eroi în marele meci de apărare a porții naționale.
Problema nu e deci cu Rusia – Rusia își exprimă încă spiritul național, mai ales că aproape toți fotbaliștii lor joacă acasă. Care e problema, așadar?
Mondialul a fost gândit ca o întrecere între țări pe vremea când drumul de la București la Montevideo trecea pe la Genova și se făcea cu vaporul. Mondialul vine dintr-o lume a națiunilor și se joacă într-un timp în care globalizarea deja s-a înfăptuit. Fotbalul nigerian nu mai este nigerian decât în imaginar. Brazilia se apără ca milanezii de acum jumătate de secol, iar starurile sunt obosite, pline de bani și de glorie.
Liga Campionilor este astăzi o întrecere superioară tehnic și tactic unui Mondial de fotbal, care pare o moștenire de pe vremea bunicilor, pe care tineri ca Messi o bifează din obligație, fără să îi înțeleagă spiritul. Problema e că Mondialul e vechi, domnilor! E pur și simplu vechi, iar lumea nouă se închină zeului-ban, nu amintirilor patriotice.
Și tocmai de aceea ar fi frumos, dar mai ales ar fi bine să câștige o echipă mică – toată o inimă. Am mai întrebat și săptămâna trecută în acest colț de gazetă și am fost făcut de idiot și de nebun pe internet.
Încă o dată, așadar: ce ziceți de Uruguay, această Italie a noastră, a celor rămași fără de Italia pentru prima dată în ultimii șaizeci de ani? Uruguay, triplă campioană mondială. E prea mult? E o problemă?