Trădare să fie, dacă o cer interesele Partidului
Trista și caraghioasa luptă pentru banii Federației Române de Fotbal se apropie de previzibilul deznodământ

Și ce am aflat noi din campanie? Că Lupescu, când a mai fost la putere, a administrat ca un tărăbar de Obor care știe el niște băieți, că tânărul Burleanu are reflexe de securist bătrân, că talpa țării se dă și ea după cum bate vântul și pupă în bot și papă tot, ca Ghiță (nu cel fugit la sârbi, un altul). Rezumând în stilul Hagi: goluri în buget așa și așa multe.
Și că toate cele ce au fost, sunt și (poate) vor fi se fac doar cu aprobare de la Partid. Că Liderul Suprem împarte dregătorii după bunul plac și e încredințat, de la înălțimea moșiei sale, că omul politic e un vătaf. Și că stadioanele sunt pe persoană politică fizică (al lu’ Olguța), nu o realizare, și încă una banală de mileniul III, din banii prostului de contribuabil.
Iar interesele Partidului de la 2013 nu sunt tot una cu interesele Partidului de la 2018. Trădare să fie, dacă o cer interesele Partidului, dar să o știm și noi, simpli spectatori ai unui circ îndelungat care ne-a dus mai aproape de Insulele Feroe decât de semifinala cu Brazilia din visul american.
Ce e cu voi, spectatori, nu vă gândeați la nouăsprezece nouăzeci și patru, Sfinte Sisoe!, că aici vom ajunge?
Lupescu, îmbrăcat în costumul omului providențial, și spălat în prime-time la televiziunile de casă ale Partidului, pornind de la această prezumție de profesionalism (slujbă la nivel înalt în Occident), poate, de-acum, să fie și Dumnezeu-Tatăl al managementului (și nu e), fiindcă e limpede până și pentru un pavian cu mantie ce va urma.
Ce va urma: fotbalul va înainta (adică nu va înainta) cu viteza istorică dată de viziunea emanată de Partid (Partid care, fiindcă așa i-au cerut interesele Liderului, a întronat-o la Victoria pe doamna Vasilica-Viorica-Douăzecidouăzeci).
Lăsați, deci, orice speranță voi, cei ce intrați în Casa Fotbalului? Nu neapărat. Există și progres românesc. El se face mai cu hei-rup-ul, mai cu hai, băieții, mai cu pe ei, pe ei, pe mama lor!, mai cu așa a zis șefu’, dar ceva-ceva se face. Facem și noi progres cum putem.
Iar viața merge înainte, cum știe orice fotbalist care dă declarații la sfârșit de partidă, din Liga a IV-a până în Premier League.
Și mergând românește, adică și așa, mergem și noi înainte, doar că, adesea, înspre secolul trecut.
Sau cum se zice acum, ca la manele: alo, am greșit secolul, băiatu’ meu!